Dușmanul

În munte era liniște. Ca întotdeauna. Doar foșnetele gingașe ale ființelor pădurii spintecau pacea milenară. Căprioara pășea agale pe cărarea îngustă. Nu privea nici în stânga nici în dreapta, era la ea acasă. Câteva fire de iarbă încă verzi, câteva alune… Atenție! Trosnetul sec strânse inima animalului. Își aruncă nările în direcția sunetului și, în mai puțin de o secundă, fulgeră. Trecu foarte repede de la starea de aproape inerție la o viteză înspăimântătoare. Nu putea pierde nici măcar o clipă. Evita copacii tot mai deși cu o măiestrie instinctuală, era doar ea și dușmanul. Dușmanul, moartea ei, spaima fiecărei celule din corpul ei. La a cărui duhoare încremenise înainte de a izbugni în goana pentru viața ei. Nu văzuse niciodată un lup, nici măcar de la distanță. Doar fulgerături gri de, moarte și ochi incandescenți, letali. Știa însă bine ce se întâmpla dacă ar fi lăsat oboseala și frica să-i înghețe picioarele. Nu putea…, nu acum. Un mârâit gros, ca un foc de armă, trecu pe lângă ea. Nu o ajunsese, nu încă. Trebuia să facă ceva. Desișul îi tăia viteza la jumătate, nu putea trece. Avea să moară! Gândul morții se născu asemeni unui far în creierul căprioarei. Era tot ce conta, să rămână în viață. Pașii rapizi din spatele ei se înmulțiră. Dușmanul nu era niciodată singur. Se aruncă printre două trunchiuri și abia izbuti să ajungă dincolo. Ghemuri pline din blănița ei se rupseră de scoarța aspră. Un urlet răspunse instantaneu mirosului de sânge. Era pierdută. De acum nu se vor opri până când… În ochii mari, rotunzi se născură lacrimi reci ca gheața. Labe grele zdrobeau totul în urma ei. Le putea simți miasma otrăvitoare arzându-i nările. Trebuia să se grăbească, să alerge mai repede decât o făcuse vreodată. Pentru o clipă era din nou liniște, pacea domni din nou în jurul ei. Doar o clipă.. Gheara îi spintecă piciorul stâng din spate. Nu simți nici o durere dar se dezechilibră și se tăvăli în patul de frunze moarte. Era gata. Auzi tunetul sec al corpului ei lovind brutal un obstacol la care nu se așteptase. Suflături de moarte, mârâituri surde, urlete. Dar nimic altceva nu îi atinse trupul zdrobit. Aștepta moartea cu frica tuturor strămoșilor în inima fără control. O, cum își dori ca aripa neagră s-o ia mai repede. Dar ea nu veni. Încercă să miște, să lovească dușmanul cu o copită. Inutil. Era strânsă într-o îmbrățișare indestructibilă. Își coborî pleoapele grele de sânge. Freamături scurte o înconjurară apoi… Liniște. Lupul nu văzuse niciodată așa ceva. Sângele era acolo și apoi îl pierduse. Omul…