Poezie
Patologie
2 min lectură·
Mediu
Trebuie să mă duc să salvez o omidă
Cu aripile cele mai albastre și strălucitoare
Trebuie să arunc un lasou peste plopul ăla
Răbdarea mi-o pierd cu plictiselile netoate
Ale orbecăielilor urbane prin cantine
Jumătate din picătura aceea de apă e a mea
Mă surprind în unda de mister plină de săruri
Pentru a înnebuni trebuie să lupți din greu o viață
Să stai la cozi interminabile și fade
Cu toții doar așteaptă, e îmbulzeală mare
Se bat cu toții iarăși, se calcă în picioare
Unul zicea că a văzut cândva un fluture
Fluturele eram eu, acum 3 vieți metempsihotice
Mă dor ochii și nu mă văd, dar mi-am amintit
Aveam nevoie de o grădină plină de rouă
Fără pânze de păianjen, praf sau pietre
Până să ajung să o am, trece o veșnicie
Și mă plictisesc, oriunde m-aș regăsi
Ultima dată eram în nervura unei frunze
Erau culori stridente, și doar nuanțe verzi
Era bine, dar știam că nu va dura
Canale suculente puteai mereu să vezi
Pluteam și eu pe-acolo, și tot ce m-amețea
Era un tren accelerat de Suceava
Pierdut în același pahar cu apă minerală.
Mă plec în fața voastră, eterne fascicole magice
M-au îmbiat clepsidre opace de rubin topit
Să mă agăț de ultimul iceberg zburător
Nu mă aruncați în soare, sunt doar eu, și plâng
Gata. Am terminat, totul e aici în batistă
Un sfert de lacrimă amară e pentru un câine
Pentru locuitorii mlaștinei nu trebuie decât
Televiziune prin cablu
Precum soarele ce-mbată
Precum mijlocul de fată
Te îmbie să dorești
Veselia din povești
Și de-atunci am știut că trebuie să mă grăbesc
Să prind coada cometei înainte de cină
002399
0