Poezie
Poveste
2 min lectură·
Mediu
M-am uitat cândva
În ochii tăi și am întrebat :
\"De ce?\",
O întrebare a ochilor pentru ochi,
O întrebare cuprinzând laolaltă
Tot și Nimic,
Cu toată adversitatea dintre ele.
Mi s-a răspuns cândva
Cu foarte multă pasiune,
Dar era după miezul nopții
Și nu era pentru mine.
Un castel modern,
Fără exterior,
Numai interiorul se vedea în jur,
Cu zeci de lifturi spațioase,
Perfect paralelipipedice,
Și o lumină elegantă,
Luxoasă,
Răsfrântă de pereți
Albi și lucioși
Erau o infinitate de coridoare,
Un labirint lipsit de viață,
Uriaș,
Luxos și rece,
Respingător de rece
Mai știu doar
Că eu coboram mici trepte
Și alergam,
Urcam altele, și iarăși
Fugeam,
Să te găsesc.
Camerele erau solide
Și austere,
Cu câte-un pat înconjurat în alb
De o abundentă dezordonată
De cearșafuri.
De acolo, din camere,
Știam că se vedea
Strada,
Și lumea de afară,
Cu blocuri și mașini,
Dar se vedea ca o proiecție
Melancolică
Pe peretele invulnerabil
Al unei veșnice închisori.
Și de aceea
Nu intram
Și nici nu mă uitam
După tine măcar.
Doar apropiindu-mă de ușă,
Știam,
Simțeam ca nu ești înăuntru.
Apoi te găseam
Indiferentă
Într-o cameră oarecare,
Cu fața luminată de o pasiune
Clară,
Vitală,
Exprimând
O dăruire inimaginabilă.
Și totuși, nu mă vedeai
Și atunci,
M-am uitat în ochii tăi
Și te-am întrebat:
\"De ce?\",
Mai trist decât și-ar închipui
Cineva,
Deși fața mea nu exprima nimic.
Dar atunci
Ai dispărut,
Și degeaba te-am căutat
Apoi.
001.081
0