muscopolis

în fiecare dimineață era frig. soarele se scurgea pe pământ ca un borcan cu miere. eu eram mai tînăr și mai verde. aveam o ață legată de picior, așa mai fac uneori copiii când se distrează. îmi era bine. îmi înfigeam trompa în bruma dulceagă și începeam să sug seva zilei. așa începeau zilele unui muscoi care avea să devină din ce în ce mai bătrîn, din ce în ce mai puțin verde. pe stradă mașinile se împingeau unele pe altele. soarele era la fel de cleios însă acum semăna cu lămpașul unui miner bine înfipt cu fundul în borta cerului și aplecat cu fața către lume ca spre un zăcămînt. împingea pe arterele orașului vagonete cu viață. multe, milioane de ființe, anonime, bicisnice - gesticulează, trepidează, transpiră, gîfâie, se înmulțesc zilnic. în vagonete. așa arăta lumea înaintea acelei zile... nu a fost o zi specială. de fapt a fost la fel de banală ca toate celelalte. doar că te-am simțit. mușuroiul a înviat ca de obicei și, undeva mai la sud, erai și tu împinsă într-un vagonet. dar nu mai purtai aceeași înfățișare de efemeridă albă reîncarnată în fiecare răsărit din lumină. te transformasei într-o broască purpurie și veninoasă. știu pentru că lumina vâscoasă este acum pentru mine - muscoiul din ce în ce mai bătrîn - din ce în ce mai amară. trompa mea a devenit ultrasensibilă. trăgeam din fierea zilei și știam. acut. tot mai acut. gândurile îți ieșeau prin porii pielii hidratate matinal și răspândeau în aer miros de fluture. pentru piele mea verde strălucitoare, puful de aripi de fluture a fost un fel de ploaie acidă. mă ardea atît de tare încât mă transformasem într-un glob strălucitor, întocmai ca în timpul unei reacții chimice - țin minte oxidarea foiței de zinc. fumul care se degaja avea chipul tău. toate măștile tale din mine se lipeau de cer și îmi întunecau orizonturile. n-am mai putut să zbor. mina în care trăiam, luminată în fiecare zi de lămpașul minerului nepăsător care împinge vagonete cu ființe la fel de nepăsătoare, a fost mușuroiul potrivit în care să mă pierd. m-a înghițit tandru, intim, ca rășina de brad. zăcămîntul din care puteam să îmi extrag zilnic suferințe amărui ca nucile verzi, împielițate, a rămas o amintire. acum nu mai am nevoie de el. las mierea să curgă pe mine. straturi groase. tot mai groase. să-mi acopere aripile de zinc oxidat. nu vreau să le vindece. le voi folosi pentru a înota în lumină. minunea s-a întâmplat. s-a făcut frig. tot mai frig, din ce în ce mai frig. mierea a înghețat pe pielea mea. rămăsesem nemișcat, prizonier în lumina gălbuie, ca într-un chihlimbar. verdele meu se decojise de tot, nu mai eram decît o carapace de muscoi, de fapt nici forma de zburătoare nu o mai păstrasem, eram un abur împietrit, care s-a înegrit în lumina, un autoportret într-o bucată de chihlimbar. în jurul meu zburau fluturi multicolori și liniștea în sfîrșit s-a așezat în mine precum verdele în iarbă. mă vei găsi din nou, într-o zi. mă vei prinde cu lanț și așa îți voi îmbrățișa din nou gîtul. te vei privi în oglindă și fluturii negrii de pe umerii tăi își vor deschide aripile și își vor lua zborul. atunci minerul cu fundul bine așezat va opri pentru o clipă vagonetele, va pune lampa alături de el se va așeza pe o piatră. își va aprinde o țigară și fumul va forma vălătuci, apoi nori groși. în final o ploaie aurie va cădea peste tot, lampa se va stinge și noi vom adormi fără vise. fiindcă nu vor mai fi vise. atunci toate visele vor fi împlinite.