Poezie
meditații claustrofobice
2 min lectură·
Mediu
vei umbla după privirea mea, vei fi un orb care caută un șchiop
îmi vei vîna privirea ca un shaman care caută porți între lumi
cufundat în adîncul negurii în care nu îți mai găsești sexul
la îndemîna altcuiva
îți vei mușca degetele pînă durerea devine atingere, să simți că exiști
și cu clitorisul amputat, că alegi să suferi întocmai fără să alegi să iubești
și durerea și dispare odată cu plăcerea dintre picioare
și palma ta arată ca o frunză decolorată, roșiatică și aproape
că vezi prin ea delirul trecutului, al viitorului, prezentul atît de neclar
de imaterial ca o plăsmuire din ceara lui descartes care firesc
te face să te întrebi
ce e neschimbabil, ce a fost greșit pînă aici, ce va fi de acum înainte
ne îndoim de viitor, ne îndoim de noi înșine și dacă se întîmplă asta
e clar că nu procesăm un act al gîndirii ci unul al durerii
aici intră în scenă acel geniu puternic malefic și viclean care ne
induce în erore, care ne facem să credem că nimic nu există, nici atingere
nici cer, nici suflet iar iubirea e înșelătoare, trădătoare și volubilă
ca o poftă trecătoare
nu am poze cu tine, am doar amintiri, gustul tău în gură
frenezia senzațiilor nervoase în centrii plăcerii, nici o dovadă
palpabilă, doar ceva ce poate fi falsificat, extrădat din realitate
dar suntem conștienți amîndoi că existăm, că nu ne dorim răul
și cu siguranță cel mai mare rău e să împiedici să crească, să nu hrănești
ceva care tînjește după viață și asta e iubirea noastră, nu are importanță
dacă-i eternă sau efemeră
ea e aici și vrea adăpost, vrea să ne arate că există ceva mai puternic
decît un spirit malefic, unul care poate exorciza fricile și acordă
permisiune de decolare indiferent de vreme, pentru că zburăm cu mintea
nu-i așa -, în dragoste, la fel ca în mințile noastre, e permis orice.
00359
0