mal, bucurești

ai dat greș cu mine, sunt încăpățînat și dus cu capul

și pe colectiv m-ai ratat la buză sau sprînceană

dar stau sub soarele tău, sub luna ta plină îmi cresc ramuri noi

scări pe diagrama lui escher aplicată ființei mele, mi se usucă buzele fără mok

dar ai dat greș cu mine, mal, mal, mal, bucurești

ești frumos doar de sus cînd pari că intri în pămînt, cînd te faci mic, pitic

și mizeria din tine scade pînă scrumul desprins din țigara mea pare o ninsoare cernită

pe inima ta, sunt atît de pornit pe tine că te-aș dărîma, aș reconstrui doar străzile și clădirile

unde am fost cu mon mok a mea, ar mai trebui un muzeu în care să fie păstrată intactă

urma pașilor ei, bidimensională, iubită și teseractă

să fie clar că pe așa cum am umblat, am scris la pas cuvîntul care nu se spune dar e sinonim

cu îmi permit de data asta să mor în locul tău fără să știi și dacă e ca în jocuri

mi-au dispărut toate viețile și acum moartea are mutarea și un nebun în plus

sunt cu mok în teatrul minților mele unde se joacă ruleta rusească

pentru fiecare bătaie de inimă care nu te atinge, primesc un glonț în cap

ai umplut substrăzile de mirosuri, ai zgîriat luna cu aleile pline de gropi, mal, mal

mal, bucurești, pe parcul titan iarba încă miroase a tine și în tineretului

sunt lișițe care hrănesc dragostea altor oameni din dragostea noastră, în carol

luna era măiastră și se bîlbîia în frumusețe ca în improvizația 26

fără să țină cont de ce am trăit și trecut prin înainte

mal, bucurești, mîinile ei cîntă pe trotuarele tale ca un violoncelist la vioară

ești mic, pitic și urît față de odinioară, gemi de plăcere, gemi sub îmbrățișarea noastră,

undeva unde singur te-ai defenestra pentru că, mal, mal, mal, bucurești

mai simplu e să fii gol, spîn, să nu ai creastă, să nu crezi în iubire, ești prost, bucurești

nu trebuie să crezi în desăvîrșire, doar să creezi momentul cuantic, să creezi timp

ca o mașină care te poartă unde iubire n-a fost n-a existat și acolo pui o picătură din tine

și mîine mai pui una și cîndva porumbeii vor învăța să bea și chiar loviți de șoferi

vor învia și vor ascunde sub aripile lor dragostea pe care, tu, prost, mal, bucurești

ai atîta tupeu să o scoți pe trotuar ca pe-o bicicletă fără lanț, nelegată și nedezlegată

de parcă viața ar curge, la vale, tot mai la vale, mal, bucurești

arată-ți cărțile necitite, nejucate, arată-ți ce ascunzi la spate, arată-ți scîrba de oameni

cum pui tu străzile să se termine înaintea fericirii, cum toate metrourile, autobuzele pleacă

înainte să urci, cum ai trotuare în trepte pe care de pășești ajungi sub tălăile tale

cum o săruți pe mok acum, o ții în brațe și o oră mai departe

te-ai făcut atît de mic încît împrejurul tău e pustiul iar mok e atît de departe

ca o inimă care bate în alta, ca doi ochiul boului care se rup dacă se despart,

ca o piesă de teatru care începe cu tine și speri să nu se mai termine dar se termină

ca un film la care n-ai adăugat ilegal alcool dar ai adăugat dragoste și ai avut ochii albaștri

de la ochii ei, și ai și fost o clipă de sex feminin, de la ea, mok, ce prost e bucureștiul

cît de mult te iubesc, mon mok a mea, stau pe o frunză, îngălbenesc împreună cu ea.