Poezie
la joyeuse apocalypse
2 min lectură·
Mediu
trag cu putere din țigară, trei fumuri apoi suflu fumul
făcînd un nor ca o bucată de granit din care elimin tot ce nu e necesar
pînă rămîne doar chipul tău, ai privirea aceea vie și lucidă
de dinaintea oricărui cataclism
te absorb înapoi cu nările, cu gura, într-un sărut cu plămînii mei
cu interiorul meu atît de gol, de zici că în piept îmi bate
mulțimea vidă
apoi te dau afară și te absorb din nou și chipul tău se face tot mai mic
pînă dispare și repet jocul acesta de cîteva ori în timp ce mă gîndesc
la pascal, care a spus că natura evidențiază peste tot,
atît în interiorul cît și în afara omului, un dumnezeu pierdut
un dumnezeu mort, despre care au vorbit mai apoi hegel și nietzsche
și fumul dintr-o țigară, zîmbesc,
mă gîndesc ce formă ar fi avut chipul tău dacă aș fi fost picasso
fumînd o țigară
dacă aș fi muzician aș compune muzică folosind structura adn-ului tău
de la ultima noastră întîlnire mi-a rămas un fir de păr
pe care l-aș putea arde să-l trag pe nas
să îl păstrez în mine ca pe un drog care face moartea
să pară mai bună
în scrumul din scrumieră sunt eu, viitorul meu, dumnezeul meu
mort, ca partea din mine care te-a cunoscut
ca partea din mine care nu te-a cunoscut
îmi mai aprind o țigară și fac dragoste cu tine
te absorb și te resorb, te inspir și te expir
pînă mă întorc în timp în seara în care am făcut prima oară dragoste
fără să ne atingem, cînd stăteam față în față
pe scaune diferite și ne-am atins doar emoțiile
atunci am simțit pentru prima oară cum mă pot goli
cum trupul meu devine un vas în care coboară harul dinvin
acum acest dumnezeu e mort
și în pieptul meu bate o inimă neagră și vidă.
00648
0