poem obscen, pentru îndrăgostiții însingurați

pe străzi, în lipsa zăpezii, de ziua îndrăgostiților

sunt alunecări de lumină de neon și avalanșe de culori

încît îți vine să-ți vîri mîinile în buzunare să nu te bronzezi prematur,

ai impresia că ai intrat în tomograful singurătății. pentru că eu nu pot

descrie dragostea așa cum o pot atinge, o descriu așa cum o simt.

aia care te face să te scarpini la coaie în timp ce lumea trece grăbită și preocupată

aia care te face să întorci capul după un cur mișto pe care să-l scoți la xerox în vis

să tresari brusc în somn de parcă te-ar mușca de pulă vipera paradis.

cînd ești în aglomerație pare că orașul e o pijama cu mai multe numere mai mică

și toți somnabulii au ieșit brusc în calea ta, căutînd, la fel ca și tine, un loc

unde s-a încheiat războiul, o țîță caldă pe care să doarmă.

oricît ai încerca să faci accident, să te ciocnești în priviri cu vînzătoarea de flori, nu merge

chiar dacă mănînci floarea cumpărată în fața ei. somnambulii pleacă cu buchete de flori

și ea e tot singură, nimeni nu-i oferă o floare. eu zac în sîngele meu ca o garoafă ofilită

și oamenii nici măcar nu mă evită, curg pe lîngă mine ca un rîu pe lîngă insule.

ăștia suntem noi, insule necartografiate, ăsta sunt eu, obosit de melancolie

o pungă spartă din care s-a topit gheața și-a ajuns balta în care nu pune nimeni piciorul.

nu mi-a mai pus de multă vreme o femeie mîna pe cur, de parcă aș avea o margaretă în el

pe care nimeni n-o culege. încep să cred de la o vreme că am devenit altcineva

un soi de dramă obscură despre care nimeni nu știe nimic, fiindcă nu s-a scris. și ai dovada,

pentru că ai scanat strada, dar senzorul tău de căldură o vede pustie.

și ea are picioare infinite, sculptate de brîncuși și prin bluză i se văd sînii și sfîrcurile

ca două savarine cu cireașă îmbibată în cea mai bună licoare.

cum ai stoarce dragostea ca pe struguri și faci un vin care te îmbată la primul pahar,

tu bei o sticlă, o vrei și pe-a doua, pe care o bei de pacă pizda ei ar plînge cu vin.

uneori așa mi se întîmplă cu frumoasele necunoscute care mă fac să îmi doresc să mă fi făcut

cosmonaut, explorator de lumi noi și ostile, cu pericole desăvîrșite de ochii lor cancerigeni.

să fiu bolnav fără speranță, muribund în numele oncologic al dragostei, în mijlocul pieței

cu lumea pășind peste mine ca peste piticul de la control, pe vremuri

piticul a murit, dar măcar a dus în moarte anatomia ca o hartă precisă a tipelor fără chiloți

geografia antedeluviană sau moartea dinozaurilor, numai că în balta mea nu se oglindește nimic

de parcă lumea e invizibilă, dragostea inexistentă, ocurențele nici măcar circumstanțiale.

uită-te în ochii mei, florăreaso, clipește cum tai cu foarfeca la nervi cozile trandafirilor

după ce te-ai îțepat într-un spin. nu știi tu prea multe despre brîncuși, dar eu cred că

picioarele tale se duc în centrul pămîntului și eu sunt atît de dornic să-ți sărut tălpile

atît de duios și de avid și de tandru, că toate stelele cad în balta mea.