a treia floare pe mormîntul lui bukowski

crește înăuntru și are rădăcinile afară și

la care ar trebui să vă legați ca la wireless,

ultimul al poeziei. trebuie să porți scutece poetice, pamperși literari

să poți merge în patru labe poetice, trebuie să te urăști, nu să te iubești, ca să poți renunța

la iubire. poezia nu e iubire, e renunțarea la lume,

cum te-ai spînzura. nu cu funia, ci cu lumea, funia e lumea,

cînd te fuți cu o femeie te fuți cu tine și cu toată lumea care e în capul tău

muți piesele pe tablă ca mobilele în casa ta imaginară de pe plajă.

gîndește ca marea, nu eu sunt apa, eu sunt puterea și pămîntul e apa

pămîntul face valuri eu sunt doar vocea.

cînd vezi stelele vezi doar corpul tău ciuruit de gloanțe și știi că ți-ai atins limita

pizdoșenia e doar pioșenia pe care ți-o permiți

să fii poet

ca să fii poet toate fîntînile arteziene ar trebui să arunce picturi

și soarele în loc de lumină să ne plouă cu muzică

până și războiul trebuie interpretat că în fond e ca o iubită care își cere iertare

dar nu înțelegi,

e mai bine să urăști și să fii cinstit, decît să minți.

dacă minciuna ți-a supt pula, e clar că n-ai una și că de fapt ți-a supt sufletul

tu ai impresia că stai în picioare, dar ai picioarele pe scaun și ștreangul iluziilor tale de gît

tu mori ca toată lumea, o singură dată, noi murim zi de zi, cu demnitate

încă un rînd.