Lecția de poezie nr. 3: cum ne deconstruim din maimuță

cum ne deconstruim din maimuță

și cum ne defenestrăm atunci cînd stai de unul singur într-o amintire cu ea
ca o floarea soarelui care pălește că nu mai e demult soare

și își scupă toate semințele de parcă ar sparge dinții oamenilor,
cum ne depictăm dintr-o metamorfoză în următoarea
pînă sfatul bătrînilor hotărăște că ai atins
forma ta finală -

și ești pe deplin creat corect, și ieși prin ochii tăi să o atingi
ca într-o prăbușire, o avalanșă, o mîngîiere în timpul electroșocului

sună la ușă momentul în care sufletul lui e pe pe platane și îl mixezi
cu vecina sau poliția, n-ai mai luat droguri și ești atît de curat
că ariel se roagă de tine să-ți arăți sufletul

iar tu te epilezi să se vadă mai bine că și sufletul are un apendice
din cer coboară forțele speciale ale toamnei
care pun toate frunzele la pămînt

am fost abuzat cînd eram mic, un adevărat maltratat
cu bătaia, e greu să înțelegi că o palmă e doar o palmă
și că o iubire e tot o palmă, dar reinterpetată

vocea și fenomenul meu
spectrul meu ca model pentru un pictor care vinde în tîrg sau în piață

într-o păpușă pui viața, într-un om pui moarte
ca în povestea cu pinocchio, ca în poveste cu omul de tinichea
mă coase tot mama cînd mă stric
poate și iubita mea, are ea un fel straniu de a mă iubi
ca o fîntînă fără apă

noroc că oasele nu sunt niște gratii
să ieși printre ele, șă fii convins că în loc de apendice, l-au scos le iisus
sunt o maimuță bipedă, ultima cheie de pe lanț care deschide
nebuniei, poate e timpul să se întîmple ceva
să îți trec printre labii ca un copil visat

port o frunză, e mai mică decît pula, toamna are colecția ei nouă de mărimi
fac din cuvinte sfoară pentru ghilotină, țip la greu pînă o ridic
pun ceva din mine în forma clară a stelelor


o prelungă defragmentare a minții

cu alcool și cu demența care te cuprinde și nu te lasă pînă nu simți cu adevărat
că trăiești, că înnebunești instant din dorință, vrei să cucerești o femeie, mai multe, toate
vrei să ai o sticlă în mînă, mai multe, toate, vrei să simți împrejurul tău dragoste
una, apoi restul, pe rînd, ca un șir nesfîrșit de vagoane care îți separă capul de trup
mințile de suflet și te îmbeți doar ca să le înveți
să comunice

oamenii mor, nu peste multă vreme vom muri și noi, uite un semn că dumnezeu există
și n-are scrupule
cel mai bine e să ignori viața și să te dedici cu obstinație lucrurilor pe care le ascunde
să protestezi pentru insuficiența nebuniei, să faci opoziție gîndurilor tale și să te lași sedus
de partea ta întunecată, necunoscută ție, virgină
să strîngi păianjenii de pe simțurile tale neatinse, de pe gîndurile rămase pe liniile de fabricație
ca un întreg lot de mașini în plină criză petrolieră

să înnebunești și să faci dragoste cu o femeie-gorgonă
care te va privi cu ochi vinovați cu ochii altor femei, să fii un nebun inegalabil ca un apus
de soare în gura unei peșteri
suntem frumoși cînd dormim cu pătura sub bărbie și frigul se strecoară în mine ca un drog
care te face să-ți visezi viața de mai multe ori pe noapte
fără momentele, puținele momente de fericire

abia cînd te trezești îți dai seama cît de puține sunt, cît de puține or să mai fie
și simți că trebuie să înnebunești imediat, să înebunești cu marijuana, cu ecstasy, cu lsd
cu jack și smirnoff, russian standard și walker, să înnebunești între sînii ei ca între clopote divine
între picioarele ei să înnebunești ca și cum ai găsit calea de a scăpa
din acest univers strident, dement, decadent
să simți atingerea sîngelui curgînd în vene ca un cîntec de leagăn și să adormi
cu gîndul că vine un nou moment în care trebuie să te decizi dacă renunți și mori pentru totdeauna
sau înnebunești pentru totdeauna
înnebunești pentru o floare care înnebunește alături de tine și se desface în căldura soarelui
înnebunești lîngă o femeie care rîde cînd îi spui cît de mult ai putea s-o iubești
înnebunești cît de mult iubești și cît de puțin din toată chestia asta contează
cînd înnebunești

și dumnezeu e sarcastic și are un simț predefinit al ridicolului, așază în fața ta un scaun
apoi o masă, apoi ceva pe masă și un pahar
niciodată n-o să știi ce-i dincolo de tine însuți dar ai un presentiment rău
ceva rău, malefic dincolo de tine însuți și preferi să-ți zbori creierii cu 20 de shoturi
să înnebunești și să fii pe margine ca un sinucigaș pe un zid care nu știe încotro să se-arunce
în interior sau în afara lui

să înnebunești neștiind de unde vin zgomotele și ce sunt ele, urletele din tine sau gemetele
iubitei tale din camera de dincolo
să o înșeli cu insomniile tale, cu zbuciumul tău pe partea stîngă a patului, apoi pe partea dreaptă
cu lumina aprinsă, cu lumina stinsă
cu lumina stinsă

să înnebunești pînă simți că este o parte din tine care o mai dorește după toți bărbații din lume
iar ochii îți explodează în golul capului
numai s-o vezi, să consumi noapte albă după noapte de parcă ai aprinde țigară de la țigară
să bei de parcă ți-ai fi luat băutură din rochia ei verde căzută lîngă un alt pat
să înnebunești cu gîndul că există un dumnezeu
și vei muri singur
sau cu păianjenul tău

nebun și singur c-o singură obsesie și în suflet și-n minte că niciodată nu e îndeajuns
și tot ce-ai făcut e doar schema unei nebunii obișnuite, e doar un abil și controlat fel de a te minți
chiar și atunci cînd ai acul în venă și în perfuzie poate să fie orice, sîngele unui cactus peyote
sîngele iubitei sau sîngele unui cîine
să înnebunești numărînd fulgii de zăpadă care ți se așază în palme și dor
neștiind cîți se topesc în palmele ei
poi rămîn mut și cu senzația că ne-am mai cunoscut.