magritte poem

și capcanele iubesc ceea ce prind

altfel n-ar mai avea sensul cum și unii își dau viața

am avut femei, mi-au dat dragostea lor deși nu-mi aparținea mie

bani care nu erau ai lor pizde

care deja renunțaseră la tot și îmi lăsau mie ziua de mîine

despre care se spunea oricun că nu mai era a mea

purtam papuci mult mai mari mai era un singur pas pînă la moarte

stăteam și fumam și suflam aiurea o poză cu tine din fumul de țigară

apoi intram în tine te inspiram și făceam dragoste

fumam și te trăgeam în pipet și știi cît de ușor îmi era să te dezbrac dar apoi

a venit unul cum a împachetat fumul, cred că duchamp

sau magritte, nu mai știu clar dar tu erai clar îndrăgostită că ești fumul meu

pur și simplu aș fi vrut să fii fost pe ciclu să lași pete de sînge pe pereți pe tavan pe cadavre

să te pot urma, să te pot salva

voiam să mă fac astronom, eram sigur că prin ochii tăi văd unde ochii n-au mai văzutâ

gîndul n-a gîndit și descopăr laptele mamei în sîni de cometă

ai lăsat o șosetă aici, una a plecat cu tine

deja simt că trebuie să fac o gaură prin tot universul

să las șoseta aia să plutească la tine

ce poți face cu o șosetă

scoți un deget prin ea

desenezi doi ochi și un zămbet și apoi spui va fi bine