Poezie
fantome
3 min lectură·
Mediu
ca un far de coastă cu lampă pe petrol sufletul meu vechi
într-o piele veche, învinețită de nesomn sub ochi, o lumină lovită
cu pumnii și picioarele ca atunci cînd au venit minerii și i-au trecut pe toți
prin păcura dureroasă a violenței de stradă
îmi amintesc de ce-mi spunea saf, cînd îmi povestea de prima zi de revoluție
că s-a dus cu unu la băut, lîngă gară și cînd au ieșit beți din bodegă
ăla a fost împușcat în omoplat, n-a murit dar a ajuns să se sinucidă
niște ani mai tîrziu pentru că a fost în zadar, oricum, partea cea mai tare
cînd saf a sunat-o pe mă-sa să-i spună că fiu-su e rănit, dar nu grav,
ci doar împușcat mai jos de umăr, iar mă-sa urla în telefon
că a găurit geaca nouă de piele – cîndva am avut și eu o geacă găurită
din piele neagră, avea o urmă de cuțit în spate și de fiecare dată
cînd începeau demonstrațiile studențești și venea poliția parcă simțeam
cuțitul ăla cum apasă, face dreptate și liniște, dar pe vremea aceea erau
50.000 de studenți în stradă, umpleam bulevardul de la universitate
pînă la victoriei și cînd strigam odată libertate! toți studenții aveau
cîte un cuțit în spate dar nu ne păsa, astăzi e încă o zi de sufocare
după o altă zi de sufocare și sufocare va fi și mîine
de parcă numai orbii îl văd pe dumnezeu, restul văd taxele și impozitele
amenzile și catedrala mîntuirii neamului înaltă de peste 100 de metri
să încapă rugile slugilor, ale muritorilor de foame, ale plătitorilor de șpăgi
zilele mele vin tot mai reci, tot mai întunecate de parcă viața
e un fiord în care te pierzi printre ghețuri în noaptea polară
te blochezi în pielea ta moartă ca într-o haină care te ține departe
de viață și durerea ei, călătorești doar în capul tău, încerci să uiți
de chirie, de tabloul electric scump de parcă ar fi semnat de Van Gogh
sunt conștient cu ochii deschiși arterere largi cît să înroșesc cerul
îndrăznesc să-mi păstrez mintea și inima reci cînd văd bătrîna îmbrîncită
de tablagiul muist care abia așteaptă să-mi fută o amendă
pe care n-am cu ce s-o plătesc, pentru că e încă o zi de sufocare
cuțitul din spate le-a tăiat coaiele tuturor, le-a îndesat pe gît
a trecut vremea cînd săream peste bare la metrou, a trecut vremea
cînd ne ridicam la viață din mormintele interioare și nopțile
duhneau a fructe coapte, acum cerul este îngropat aici
ca un far de coastă cu lampă pe petrol sufletul meu vechi
într-o piele veche, o lumină obosită, o ceață așezată pe bancă,
umanitatea a eșuat, la fel sufletul, un animal cu prada în gură
alergînd prin pădure, căutînd să atingă fantome.
022886
0
G