Poezie
reziduuri
4 min lectură·
Mediu
cînd i-am tras-o ultima dată lu maria mică era deja iarnă
de jur împrejurul inimii și răsuflările noastre se lipeau de geamurile înghețate
ale peugeotului verde, într-o parcare de tiruri pe olteniței.
o făceam pentru prima oară în mașină iar emoția și frigul
îmi făcuseră sîngele în forma covrigilor de un leu. nu mi s-a sculat
din prima, de preludiu n-aveam niciunu chef, ne săturaserăm
după doi ani de relație. ne întîlnisem doar să ne futem, să ardem reziduurile,
un fel de a lăsa loc de bună ziua pentru mai tîrziu.
pusesem un disc, în mașină muzica să lăsa ca o negură de cenușă peste
o gospodină surprinsă cu albiturile pe culme, la uscat. aveam doar
cola și o jumătate de pachet de marlboro, așa că după cîteva țigări și
ceva momente jenante de liniște am tras-o deasupra. ea se lovea
din inerție și înghesuială de volan, cît să declanșeze
claxonul, se auzea intermitent în parcare, de parcă anunțam
că suntem acolo, că mai e o parte vie în noi și bucata aia
are nevoie de lucruri delicate, de un strop de tandrețe, la limită, de puțină
viață. ea se amuza, rîsul ei zglobiu se amesteca în bruma de pe parbriz,
și, ca o bilă de plumb rostogolită prin zăpadă, crea un tunel
în muzica neagră, în buzunarul cămășii mele în pătrățele, încă pe mine,
între oasele pieptului ce se topeau și picurau ca țurțurii.
după ce am terminat și fumat țigara clasică, am dezghețat geamurile și
în habitaclu a pătruns lumina rușinată, albă, a becului atîrnat de stîlp.
mica noastră lună în seara aceea, ultima noastră lună.
am ieșit din parcare, am făcut stînga și cîțiva metri mai în față
un agent de circulație m-a tras pe dreapta. am deschis geamul și un abur
imaculat, gros, s-a strecurat afară, prin crăpătura prin care-i întindeam actele.
a fost om bun, ne-a lăsat în pace, ciudat mi-am zis, eram sigur că auzise
claxonul și simțise mirosul specific desprins din cărnurile noastre
întrepătrunse, aroma ce izbucnea din habitaclu și se ridica
prin deschizătura geamului de la șofer, ca puroiul dintr-o rană netratată,
infectată, în care te joci cu acul înroșit. aromă superbă de futai.
„da ce făceați voi acolo, în parcare, de ce ați parcat acolo?” a întrebat și
se hlizea la noi, urmărind probabil vreo urmă de jenă, ceva
care să-i confirme faptul că păcătuisem în jurisdicția lui,
sub cerul dumnezeului lui, să-i oferim certitudinea și probabil un mic
material de labă pentru seara aceea comună, aproape uitată, de iarnă.
eu și maria mică ne-am privit pentru o clipă unul în ochii celuilalt
și-am văzut două prăpăstii fără fund, fără dumnezeu, fără dragoste
ca două ceruri subterane cerului, pămîntului și existenței.
„n-am făcut nimic, dom polițist, doar ne-am certat și ne-am despărțit,
am rămas singuri, singuri, domnule, ca dumneata pe strada asta pustie
pe care abia dacă mai trece cîte-o mașină.”, a zis liniștită și sigură pe ea.
„ce chestie”, a zis el, și ne-a făcut semn să-i dăm drumul. atunci
am știut că îl băgasem într-o mare dilemă pe organ.
tot atunci însă, cînd acul vitezometrului atingea suta,
m-aș fi izbit cu peugeotul de un parapet greu de beton
numai așa să văd fața calmă și sigură a mariei cum se schimbă
să-i simt pentru o clipă frica, frica aia finală care mă invadase pe mine
cum o face să tremure și să mă strîngă în brațe. undeva în spate,
într-o parcare pe olteniței, un bec agățat pe un stîlp pîlpîie cadaveric,
lumina lui ninge cu fulgi rari peste urmele proaspete de noroi, în timp ce
un camion cu haine de damă parchează acolo. ceva mai tîrziu,
o prostituată zîmbește fericită în rochia ei nouă, în lumina amară.
022.718
0
G