patul lui locust

ophiocordyceps unilateralis e o ciupercă parazită care crește dintr-o lăcustă la fel cum cresc unghiile tale din carnea mea ascult cum ajung să-ți fiu ojă. se vedea luna în balta formată lîngă picoarele mele în timp ce vorbeam la telefon și mă pișam, se vedea întreagă, hepatică, rotundă și mirată. un fel de unde m-ai adus, poetule, poate merit mai mult. sunt atît de plin de răni că ai ajuns să îți iei din vene să mă coși. aici mă gîndesc la dolcezza della tua innocenza pentru că mi-e frică să mă gîndesc la tine cum ești acum cu mîna pe plămînii mei ca pe foale, să îți usuci lacrimile. mi-e frică să mi te închipui cu mulți ani mai tînără, să fii în iubirea mea fetița cu botoșei negri și ciorăpei albi, cu rochiță creață și o umbră de ciocolată pe buze. mi-e teamă să mă gîndesc la tine să mi te închipui cu chiloțeii murdari, în prima zi de venusiadă, cînd ochii tăi albaștri sunt roșii de frică, de necunoaștere și schimbare, te țin de mînă ca pe un zmeu din ziar, din revista cutezătorii și mi-e frică să nu te sinucizi ca icar. dacă trăiești în mine, nu ca o lăcustă ci ca o rană, dacă nu sunt altceva decît un balon de aer dacă nu sunt altceva mai mult decît golurile de aer din pîine în care se ascund lacrimile cînd foamea pune mască durerii dacă învîrți cuțitul atît de repede că îmi descui trupul fără să vadă nimeni că te ascunzi în el, să stai întinsă picior peste picior să-mi sorbi dintr-o venă arsă ca din pai și să te bronzezi fără grijă de parcă ai fi în solar la lumina înfocată a inimii.