Razboiul sfarsitului lumii

In zilele strambe ale acestui banal inceput de mileniu, dupa ani de predictii si scenarii ale sfarsitului lumii, ne-am plictisit de profeti si de biserici si am hotarat sa ne traim apocalipsa personala. Zi dupa zi, trambitele ceasului de pe urma imi sfasie sufletul in mii de zdrente intunecate si dezgroapa moartele clipe ale trecutului, care se-ntorc acum sa-mi ceara socoteala. Si soarele rasare in fiecare zi in acelasi punct cardinal, si vantul bate la fel de imprevizibil, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cum totul ar fi asa cum trebuie de fapt sa fie. E adevarat? Ma intreb, oare suferinta si fericirea respecta legile conservarii energiei? Mi-ar place sa cred ca prin ceea ce simt acum rascumpar pacatele unei alte fiinte, dintr-un alt colt de univers... Dar adevarul e simplu si precis ca o lama japoneza: nu exista o astfel de lege. Suferim si suntem fericiti fiecare pentru noi, si singura reflexie posibla asupra altora este prin simpla interactiune umana. Uneori ma intreb: oare exista fericirea? Sau nu e decat un alt kitch contemporan, produs de societatea de consum, ca si moda, cosmeticele si modelul omului perfect? In fiecare ziar, in fiecare reclama, in fiecare film se strecoara mici retete de fericire, sfaturi si incurajari pe care le primim si le asimilam inconstient, fara intrebari si fara indoieli. Nimeni nu ne spune insa ca cinci grame de cocaina consumate uniform de-a lungul unei zile stimuleaza producerea senzatiei de fericire in mod continuu. Daca citesti ce-ti scriu ca sa afli raspunsuri, opreste-te aici. N-am decat intrebari, si fiecare raspuns e doar un pretext pentru nasterea unor intrebari noi. Crezi ca ai descoperit fericirea? Fericirea e ceva relativ, raportat la experientele anterioare, personale sau colective. Si ceea ce tie iti provoaca fericirea poate fi pentru mine un fapt banal, care cel mult ma face sa ridic din sprancene. Sau dimpotriva, poate fi ceva atat de intens incat pentru psihicul meu sa fie de-a dreptul insuportabil. Si iar vine rasaritul, dupa o noapte de insomnie. Si iar ma ridic din acelasi pat, in aceeasi realitate invalida, in care tot ce pot sa fac e sa strang din dinti si sa merg inainte. Pentru ca, nu-i asa?, mai exista si speranta, acel gandac mic si enervant care sopteste cu un optimism feroce: va veni si vremea ta. Azi e prima zi din restul vietii tale. Fericirea e chiar aici, dupa colt, trebuie doar sa mergi si sa o gasesti. Zambeste, maine va fi mai bine. Mult mai bine. ... In zilele banale ale acestui stramb inceput de mileniu, am vazut rauri de foc si imense armate de ingeri si diavoli, luptandu-se fara ragaz si fara preget. Ii vad in fiecare zi, in fiecare ceas, in fiecare clipa, inclestati intr-o infruntare ce pare sa nu aiba inceput sau sfarsit. E razboiul sfarsitului lumii. E razboiul pentru sufletul meu. Leiden, 3 iunie 2002