un mag de la răsărit - fragment 2

I-am spus de interviul pe care îl văzusem cu o seară în urmă. Întrebat fiind ce l-a impresionat cel mai mult cât a fost președinte, Havel a răspuns că a rămas surprins să constate că în relațiile dintre state un rol important are simpatia sau antipatia pe care și-o poartă liderii, care prevalează uneori chiar asupra intereselor imediate ale popoarelor pe care le reprezintă. Relațiile personale sunt cele mai importante. Acolo unde sunt opinii fundamentale opuse, simpatiile reciproce pot crea punți de comunicare, posibilitatea acceptării unor concesii. Este notorie de exemplu, prietenia dintre fostul ministru Eduard Șevarnadze și secretarul de stat James Baker. Aici chiar ar fi o discuție interesantă, având în vedere faptul că Șevarnadze a devenit președintele Georgiei, dacă nu cumva a fost un pariu greșit, în urma căruia americanii au pierdut preconizata influență în zona Mării Negre și Caucaz. Era nervos. Se întâlnise cu criticul literar A., care încercase într-o carte apărută înainte de 1990, să demonstreze că Eminescu a fost premarxist. Era directorul unei reviste literare și al unei edituri de stat. Venea de la o lansare de carte a lui Țuțea. ”Este genial omul domnule. Ah, ce rău îmi pare că nu am auzit de acest om pe vremea Ceaușescu: poate aș fi găsit un subterfugiu să-l public”, îi spusese cu o nerușinată candoare. - Câtă ipocrizie, zise Jean, strivind țigara până la descompunere în scrumieră. Dacă era un adevărat om de cultură ar fi trebuit să știe de Țuțea și în acea perioadă. Știi ce m-a întrebat? Dacă știu că a apărut în ”Politichia” un articol care-l atacă pe academicianul K. Adicătelea, nu cumva l-am pus eu pe Doru să-l tragă nițel în țeapă. Bine domnule, dacă e așa, înseamnă că eu sunt o adevărată eminență cenușie în țara asta... Lucian, spune-mi te rog, îl cunoști cumva pe ăsta care a scris articolul, uite am ziarul la mine, din întâmplare, adăugă zâmbind. - Da. A terminat Filologia prin 88’, a stat în Grozăvești, l-am cunoscut la o paranghelie în cămine. Mi se pare că era la secția română-germană. - Aha, e clar, fii atent ce lucrătură. Păi ăsta cred că i-a fost student în perioada aia. Probabil că au păstrat legătura. Pun pariu că articolul e scris de fapt de A. În felul ăsta a împușcat doi iepuri, și-a lovit colegul dezvăluind din aranjamentele de culise ale catedrei lui K., culpabilizându-mă pe mine, aruncând pisica lui Bulgakov la mine în curte. Și mai spuneți voi că am devenit prea suspicios! Știu că nu e bine să stai prea mult starea asta dar ce să fac dacă totul mi se confirmă de fiecare dată, completă sugubăț. Cuvintele, i-au fost date omului ca să-și ascundă gândurile, spunea Stendhal. Mi-am amintit de un roman al lui André Maurois în care un tip inventează o mașină de citit gândurile și care o distruge până la urmă îngrozit de consecințele pe care le-ar provoca. Jean era un maestru al decriptării. Acea senzație de omnisciență pe care o inducea, dublată de o capacitate nativă de a descinde în cele mai ascunse firide, de a interpreta într-o manieră surprinzătoare dar perfect credibilă gesturile, inflexiunile aproape imperceptibile ale vocii – ”sub glanda mea pineală este un sonar”, spunea amuzat uneori – lapsusurile, crispările liniilor frunții. Toate acestea îl făceau respectat, temut, admirat dar acest soi de clarviziune, de capacitate de scanare a sufletului îl făcea, cred, nefericit, vulnerabil. Odată m-am îmbătat și i-am mărturisit că și-a pierdut entuziasmul. Mă poticneam, alegându-mi, găsind cu greu cuvintele astfel încât să fie cât mai puțin dureroase, dar simțeam că trebuie să merg până la capăt. Parcă ceva în el se rupsese sau poate că – admiteam într-un fel de conciliere avant la lettre – noi ne pierdusem suflul, de tineri ce eram. Asculta cu privirea în jos, cu pleoapele grele, răsfrânte peste ochi ca niște aripi de liliac. Mă ademenea tăcând, era un prilej rar să vezi cum se acumulează lava în conul unui vulcan. - Da. Și voi sunteți de vină, absorbiți de mercantilismul ăsta care se prăvale peste tot... L-a întrerupt soneria de la ușă, venise băiatul lui Liviu să-i aducă niște cărți împrumutate. Mai că l-a silit să dea pe gât două pahare de palincă. - Dragul meu, totul trebuie făcut la modul exemplar: când înveți, înveți, când fuți, fuți, iar când bei, trebuie să-mi ții isonul! Puștiul, lungan și imberb se înroșise. - A fute vine din latinescul ”facere”, este o falsă pudoare lingvistică evitarea acestui cuvânt. - Domnule, destinul poporului român stă sub semnul tragismului, nu trebuie să căutăm motive genetice, geopolitice. Nimic nu stă sub semnul hazardului, accidentului. Așa a vrut Dumnezeul, și cu asta basta. Hai noroc, prieteni! Ciocnirăm halbele cu bere înspumată și rece. - Parcă bate toaca de utrenie, continuă preotul, roșu la față, în hohotele de râs ale comesenelor. - Vedeți, o față bisericească este aproape întotdeauna, un bun moderator, zise Jean. - Cu o condiție, adăugă Maiorul cu voce guturală, țintindu-l cu arătătorul, să nu-ți fie teamă de un sărut. - Piei Satană, răspunse sprințar popa și râsul tuturor se înalța ca un fum alb, parfumat, învăluind masa, apoi tavanul. De ce povestea atunci felul în care a ajuns la concluzia că un personaj sau altul l-a mințit, a încercat să-l pună pe o pistă falsă? Eram prezent de multe ori la scenele acelea, nu vedeam semnele, nuanțele, nefiind atât de prins în joc. Poate pentru el miza era mai mare sau încerca pur și simplu, să-ți sugereze că nu e nimic ocult în treaba asta, totul se poate explica printr-o logică de tip Hercule Poirot, să analizezi faptele, să faci ordine în iadul detaliilor, să citești cum trebuie argintul viu răsturnat în cutele întâmplărilor. Când totul se confirma, asta îți tăia răsuflarea, pentru că ai fi vrut ca măcar odată să se înșele. - Îmi ascunzi ceva, simt o neliniște interioară, firele de iarbă din tine sunt răvășite. Acum ai ridicat ușor piciorul sub masă și încerci să ai privirea aia fixă, să nu clipești, așa cum îți cere creierul, să nu respiri. Acum, în semn de negare, zâmbești, încerci să mă privești direct, acum vei ridica privirea în colțul din stânga sus. El îți zâmbește cu subînțeles și te gândești că într-adevăr știe ceva. De acolo se rup baierele. Devii plastilină, lut, rareori bronz, luând forma locului geometric dintre adevărul cel de toate zilele și frumoasa minciună. - Ferește-te de cei care au citit o singură carte. Tot ce scrie acolo, devine pentru ei literă de lege, adevăr absolut. - Doar nu vrei să-mi spui că ai citit ”Capitalul” lui Marx!? - Citit pe de-a întregul și adnotat. Are niște rupturi logice extraordinare, este o fantezie construită lamentabil, pe un eșafodaj precar. Asta spunea Jean prin 84’, simplul fapt de a o spune într-un loc public, chiar o cârciumă fiind, era atât de periculos, încât m-au luat transpirațiile. Nu ți se pare că ce se întâmplă în jurul nostru este un joc de duzină, totul este diluat, alterabil, de neluat în seamă, lucrurile ”adevărate” se manifestă mereu în altă parte, la linia orizontului? - Este clar că acest popor nu poate fi guvernat. Uită-te la șirul ăsta interminabil de mineriade, uite ce i-au făcut lui Petre Roman. Sau grevele astea care nu se mai termină. - Nu știu ce să zic, exemplul cu mineriadele nu prea e relevant, eu am informații că Iliescu i-a adus de fiecare dată. - Iliescu? Ãsta nu are alură de lider adevărat. Ne lipsește Conducătorul, spiritul gregar, cireada de creiere turmentate încă îl caută. - Păi, uite, minerii l-au ascultat pe Iliescu. - Gregaritatea asta este națională, dragul meu. - Asta ce înseamnă, că majoritatea îl adora pe Ceaușescu? - Nicidecum, era un obiect al venerării dar și al urii. După 90’ s-au trezit că nu mai au pe cine să iubească sau să urască, să disprețuiască. Nu mai aveau cui să transfere vina sărăciei, a deznădejdii.