Laura I. Aldica

O stea căzu din galaxie, O mică stea pribeagă. Am vrut s-o prind în colivie Și s-o păstrez întreagă. Râdeam cu plânset de copil Pândind-o pe sub cer, Să-i dărui vream un ceas umil Din

Negurile cuvântă suspine-ncleștate încă ne mai râde roua. Vise deșarte lungi coridoare tu îmi descântă fluturi târzii.

Vino tu fără de tine, Vino tu în gândul meu, și uitându-te pe tine, tu să fii cugetul meu. Eu veni-voi iar spre tine, dar din tine doi vor fi. Noi vom fi sau chiar nici unul, cine

Iubitul meu, lacrimile mele nu te mai plâng, încremenite în tăcere statică pe obrazurile vremii. Clepsidrele astrale ticăie invers acelor de ceasornic, orbecăind, nebunele, în

Ochii mei lacrimă versuri, eu te cânt în poezii, tu, tăcerea vieții mele, ești noian de amintiri. De te cânt, de te compun, fluviu în cadențe, tot mi-e sufletul pustiu și inima-n zdrențe.

Vino, se ofilesc cocorii timpului înfuriat. Vino, să adăpăm fluturii cu antene retezate și cu zbor întretăiat. Vino, râd fecioarele, petrec vrăjitoarele, împletesc ursitele, țes în ele

imagini furate din unghiuri stinghere de cer efemere - mâini fremătânde cu guri însetate în ochii tăi de apa cunoașterii din brațul tău mă cuprinde fluxul renașterii în inima-mi

Cunosc golul din ochiul tău stâng, aroma verbului izbucnind în revolte amorfe și trupul tău arcuit a război... de noi, terifiindu-mi eliptic cu spaime neplânse creierii aglomerați de apuse

în mine nu cazi cu patima clipei imortalizate, nu te răsfrângi în nucleul irișilor dilatați de a vrea, nu te reverși în cascade pe toboganul celulelor înfierbântate de tropotul sanguin al inimii

Odinioară, c-un scâncet pribeag am conștientizat singurătatea. Din vastul ei monoton și-îndelung am cercetat necuprinsul dor. De premoniția amarului delir a tresărit speranța regăsirii, Iar

A fost odată cum niciodată n-a fost poveste scrisă cu slove. Din infinitatea timpului au coborât cuvinte fără sunet. Din spațiul fără spațiu au revenit momente în doi. Simțuri fără

Din nori picură... plângând... uitare Din sori Vine, Revenind, Chemare. Chemare-napoi, chemare... E plină de dor, uitare... Și plină de râset... suflare. Deplin-amintire Ai

Când ochiul intern descoperă încântarea sufletului Timpul se oprește în loc însemnând îndeplinirea destinului. Când ignorând clipa alungăm nemurirea și ochiul pălește; Se pierde lumina ce ne

Stele-mprejur. Din mine... Plânge o lacrimă. Din tine... O rază de soare. Cât timp vom prelungi oare O, rătăcirea-n infinit?

Vino tu cu toată firea, Clară stea pe firmament, Nu vei fi dar niciodată Decât un precar moment! O, tu clipă nevăzută Dar arzândă în simțire! Cât te va durea de tare Devastanta