mai întâi a fost cuvântul

paginile cărții se întorceau una înaintea celeilalte.

fremătând, cuvintele se scriau singure,

se inventau, treceau direct în dicționar,

se așezau cuminți la locul lor, respectând ordinea,

dar și haosul.

apoi, cuvintele deveneau ființe cu suflet și deprindeau scrisul cu pene.

avea fiecare la dispoziție un pelican roz din care

să smulgă instrumente de scris la discreție

și în ciocul căruia găseau mereu cerneală de bună calitate.

lumea se umplu de cuvinte fistichii, elevate, cu sens, cu cârje, puternice, firave -

și aici pot continua enumerația cu sute de mii de trăsături -

cuvintele se împerecheau ca iepurii. se născură astfel limbi, un fel de triburi, dacă vreți.

dar într-o zi, apăru o ființă ciudată, concretă, lipsită de subtilitate, brutală, obișnuită să domesticească.

un răsfățat care credea că un zeu anume îl iubește doar pentru că l-ar fi creat. el se purta ca orice copil

alintat. dorea să ia totul în stăpânire. așa că înghiți toate cuvintele zicând că el le-a inventat.

din când în când le mai scuipa pe gură, dar ele ieșeau vai de capul lor: stâlcite, schiloade, urâțite, furioase,

umilite.

începu să le domesticească, însă doar cele mai prostuțe îi făceau jocul.

de atunci, unii dintre oameni, încearcă să îmblânzească vorbele

oferindu-le în loc de zăhărel,

distracții de disneyland: caruselul stihurilor, toboganuri narative și...

An dan te mini mani te...