lascu cosmin

Silueta stranie, se ridică măreț deasupra umbrei. O navă mamă. Deformată în chip și feluri, finisată din abstractul imaginației. Stelele sclipesc impunător arătând

Aprofunzandu-mă în tainele tăceri pe tine te caut rază de soare infinită ce îmi topești în gând dorința de a fi lumină. Și adesea stau și mă gândesc, sunt singur în pustiul întuneric pe scaun

Au primit aripi pentru a fii liberi. Apoi, au fost lăsați pe pământ, în trup și suflet, unde s-au întâlnit cu oamenii, cărora li se potriveau după chip și asemănare. Asemeni Creatorului, căci a lui

Lupi de azur cu blana-i de un argint rece, umbre în noaptea luminată de luna-i palidă, roșie, opac, e frig afară, gheață. Și luna-i plină, închegată în sclipirea stelelor din întuneric,

Stau adesea, la microcipul tău bătrân și holografic plâng, știind că nu am lacrimi, decât proiectate imaginar pe un neuron defect. De altfel ți-le aș dărui ție, prea iubitul meu creator în

Ea frumoasa, stă proptită de pomul verde, pe scoarța-i groasă. Bătrânul, vechi de veacuri, dându-i dulcea mireasmă, miros al florilor de tei, ce o adoarme-n adierea vântului de vară, lin. Ce o