Cuvinte ne(in)tiparite

Fluturi de cașmir Þi-ai întipărit conturul, forma, denivelările, sudoarea, unicitatea feței acneice pe pietrele și tencuiala încăperii în care, în mod bizar, respiri. La fiecare expirație, dioxidul de carbon evadează în cioburi de vise și umbre. Mâinile tale, ori mai bine zis, aplatizările carnale și osoase irigate cu maci și cer... încearcă să prindă măcar un ciob ca să-l inspire la loc. Þi-e teamă să fii exanghinat de tine însuți. În timp ce orbecăiești în vânătoarea regăsirii \"expiraționale\", gratiile irișilor tăi cresc epidermic pe pieptul, mâinile, picioarele tale, ca în final să se agațe etern în uscăciunea \"palmelor\" cu care pipăi calota craniană a unei ființe neaplatizată. Evanescența sufletului tău te sperie atât de tare, încât uiți că ești speriat. Ea îți arată sub haina de ticăit că timpul merge... merge... merge.... Te întorci 180 de grade și cauti o porție de cuvinte neîntipărite. Fiecare milimetru de pământ modificat în întărituri diverse efectuează fotocopierea embrionului trecut de nouă luni, scăpat de lanțurile ectodermice, udat cu educație lichidă, injectat cu substanțe sentimentale, care acum stă și privește îngrozit la cubul mic. Oriunde te întorci găsești aceleași forme existențiale... același tu. Un Tu pietrificat, cuprins în palmele cunoașterii. Rămâi în picioare, sprijinit de axa Pământului, ținându-ți omoplații cu degetele ca să nu se desprindă de tine de atâta singurătate. De fapt, ce este singurătatea? Tencuiala întipărită cu tine se dizolvă în umbre de nisip, cărămida încăperii Tu se metamorfozează în fluturi de cașmir, mătase, catifea, lână... vise... Acum ești un TU strâns îmbrățișat într-un alt Tu privind fascinat la orbitoarea lumină din jur. Te naști cu aripi de cosmos.