de ce ?

Într-o zi cineva m-a întrebat de ce beau. Cred că am ridicat din umeri drept răspuns. Într-o seară altcineva m-a întrebat de ce beau. Ca să impresionez acea persoană am încercat să-I dau un răspuns inteligent. Un răspuns care să mă facă un personaj interesant. N-am găsit. Așa că iar am ridicat din umeri. Măcar eram misterios în ochii ei, căci despre o ea era vorba. Am dus paharul la gură, am băut, apoi am uitat. Într-o noapte, uitându-se adânc în ochii mei, o fată m-a întrebat de ce beau. Am rămas nu foarte surprins și m-am gândit că trebuia să fii găsit un răspuns bun, pe care să-l arunc celor care mă tot întreabă. Dar uitasem. M-am uitat în jur. Nu era nimeni care să mă ajute cu vreun raspuns. Toți aveau fețe obosite. Așa că am întrebat-o de ce există cimitire. Acest lucru a făcut-o să tacă. Un timp. Așa că am profitat și mi-am umplut din nou paharul. Când să-l duc la gură ea m-a întrebat: - Bine. Dar de ce așa mult? Ei, asta este o chestie nouă, mi-am zis. M-am uitat în ochii ei. Apoi am suflat fumul de țigară prin colțul gurii și I-am zis: - Bine. Dar de ce așa mulți? Ea a tăcut. Din nou. Așa că eu am obținut un răgaz și comand o altă băutură, apoi m-am uitat la ea. M-am uitat în ochii ei. Și a început să plouă.Așa că am întrebat-o dacă vrea să danseze. Ea a zis că nu acum, mai târziu.Cum mie mi se terminase țigara am stins-o.Mi-am umplut paharul si am sorbit din el.Ne priveam în continuare. Eu m-am lăsat pe spătarul scaunului și mi-am mutat privirea în oglinda din spatele fetei. Acolo, în oglindă, era un băiat care zâmbea. Ai fi spus că râde mereu. Dar ochii lui erau gravi și îngustați. Deoarece îi intrase fumul de la țigară în ochi.Fumam Kent. Kentul este o țigară albă și lungă. - Cred că ai suferit mult, îmi zice ea punându-și mâna pe mâna mea, cea care stătea inertă pe măsuță, lângă pahar. Eu îi răspund că nu toți cei care beau au suferit. - E deajuns să te naști într-o anumită zodie,zic.Apoi mai trag un fum.Și beau o gură de gin. Căci gin era în pahar. Ea dă din cap, semn că nu este de acord. Sau mă compătimește. - Iubesc - De ce spui asta într-un fel atât de cumplit? - Pentru că și iubirea mea este cumplită - Și iubirea? Face ea. Cum adică e cumplită? Ignor a răspunde și mă întreb dacă iubirea nu-I altceva, dacă poate înceta să fie un monolog și dacă, uneori, nu există un răspuns. - Dansezi? Ea aprobă din cap. O iau de mână și dansăm. Atunci mă gândeam s-o iau de nevastă. Așa, mă gândeam. O întreb: - Pe câți i-ai părăsit și câți te-au lăsat? Dă din mână, foarte grațios: - Aaa, păi pe toți i-am lăsat. Știi, nu-mi place să mă lase alții. Și eu care credeam că este cu neputință să ucizi un om. Să-l ucizi pur și simplu, apăsând pe trăgaci. Ucizi cuvântul, nu individul care s-a bărbierit de dimineață și a întârziat la serviciu. Melodia se termină. Ne așezăm la masă. Beau.Fumăm.Plecăm. Ne asigurăm, după ce neluăm la revedere, ca ne vom vedea și a doua zi. Sunt la mine în cameră și este primăvară târziu.Iar camera miroase a amintiri.Amintiri care nu o să mai vină niciodată.Și îmi dau seama că, de o jumătate de an, memoria mă lasă și că sunt incapabil să-mi reamintesc fâșii întregi de trecut, care au fost totuși foarte vii. În așteptarea unei ameliorări (asta admițând că se va ameliora), evident că trebuie să scriu și să notez pe hârtie din ce în ce mai multe. Pentru că, în cele din urmă, totul va arăta ca un tablou pictat într-o singură culoare. Beau și scriu. Și uitarea năpădește inima. Ea nu mai încearcă decit emoții scurte, lipsite de ecou. Cred că așa este sensibilitatea pisicilor. Altă seară.Altă întrebare. Altă “ea”. - De ce beau? Hmm! - Da, de ce bei. Mereu. Umblam prin parc, la braț, pe înserate. Ningea. Ningea cu fulgi mari și liniștiți.Cu fulgi de plopi.Era primăvară. Am întrebat-o dacă pot să-I spun o poveste. Peisajul mi s-a părut propice. Eram romantic. - Da, imi răspunde ea foarte încântată Și încep să-i spun despre un om, un deținut.care a fost torturat trei zile în șir, obligat sa stea tot timpul în picioare. Fără să bea. Fără să mănânce. Fărăr să se sprijine. Toate alea (!). În a cincea zi I se pregăteste evadarea. El refuză. Nu-l țin puterile. Efortul care I se cere pentru a rămâne este mai mic. Așa că va rămâne și va fi torturat. Și va pieri. Peste noi ningea. Ningea cu puf, puf de plopi, semintele unor inceputuri. Foarte incomozi. Îmi intrau în gură, în urechi.Iar aerul era plăcut.Nici cald, nici rece.Și toate băncile din parc erau ocupate de cupluri, de bătrâni. Câte un câine trecea, din când în când, pe lângă noi și dispăreau în tufișuri. Mă făceau să mă întreb ce anume găseau ei în tufișuri. Ne+am despărțit. Cu regrete in priviri. Cu regrtele a ceea ce urma să fie. Apoi am vrut să-mi aprind o țigară. Dar bricheta nu se mai aprindea.Am aruncat-o.Mi-am zis că așa e mai bine. Așa că am tras o gură mare de aer curat in piept. Firește că un fulg mi-a intrat în gură și m-am înecat. Până la urmă, parcă era mai bună o țigară. După aceea, în altă zi, i-am spus de la început: - Beau pentru că-mi place Ea s-a uitat la mine și a râs. Apoi cineva a invitat-o la dans. Era mai înalt decât mine. Blond și avea ochelari cu ramă subțire, aurie. Avea și o cămașă albă. Era drăguțel.Se purta foarte gingaș cu ea. Ea-i zâmbea.Tot timpul.Apoi s-a intors și m-a sărutat.Am privit-o peste marginea paharului: - Te iubesc - Plec la munte și nu prea am bani, mi-a zis ea - Mă doare - Să-mi iau ghetele maro? - Da. Ne sunăm, nu-i așa? - Da, de Anul Nou. Te iubesc.Pa. M-a pupat și a plecat. Eu am ieșit, am traversat și am coborât. La metrou. Acasă am băut. Și m-am întrebat de ce beau. Apoi am adormit. Ca un prunc. Ca un copil. Fără nici o grijă. Fără nici un gând. Fără nici un dor. Doar eu.