TIMP si POVESTIRE

Merg cu metroul. De atâtea ori am mers cu el incit mă ridic din instinct de pe scaun ca sa cobor unde trebui. Ca și cum undeva, lângă ureche, îmi suna un clopoțel. Dring! Si atunci eu stiu ce am de făcut. Să cobor. Nici măcar nu ma gândesc. Nici o data nu am greșit. De fapt mint. A fost o dată. Am mers chiar două stații mai mult. Era foarte dimineață. Era frig și foarte întuneric. Ea trebuia să plece din București. Așa că eu o condusesem la gara. Cu o seară înainte mă sunase și îmi spusese să vin la ea căci se simte singură, iar de dimineață trebuie să plece să se întâlnească. Cu noul ei prieten (iubit?). Și că-i este urât să facă drumul cu tramvaiul, așa de dimineață. Am luat un taxi. Am ajuns la ea acasă, apoi am facut bagajele împreuna. Plecau la munte, sau așa ceva. Oricum era vorba de o cabană, nu prea putea sa fiu atent. Am mai vorbit. Un pic. Apoi eu am ținut-o în brațe.Eram în pat.Ea a adormit. Eu am amorțit. Mă uitam la ceas, vreau să spun că, de fapt, nu-l vedeam, dar îl auzeam. Ticăind. Mă rugam să se întâmple ceva, să se oprească timpul (prea îl simțeam cum se scurge pe lângă noi). Mă rugam sa se strice ceasul. Sa nu mai sune niciodată … Deodată ceva îmi explodează lângă ureche. Nu fac nici o mișcare, atent să nu cumva să o trezesc, pe ea. Era ceasul care suna (de ce nu au ceasurile suflet?). Simt că ceva mi se prelinge pe chip: erau speranțele mele care cadeau. Sparte. Ea ridică mâna și opreste soneria. Eu îi zic să mai stăm un pic. Ea geme și se cuibărește în brațele mele. În acel moment nu știam ce să fac. S-o las să doarmă. Să o scol. Și așa cum stăteam gândindu-mă, începeam să mă simt din ce în ce mai mizerabil pentru că nu aveam puterea să o trezesc. Apoi am simțit. Am simțit cum deschide ochii. Și eu m-am facut mic.Și m-am făcut mare. Ea s-a sculat brusc: - O să întârziu, spuse ea cu o voce suspect de trează - Eu cu ce pot să te ajut? O întreb eu, când de fapt vroiam să-I spun: “Tu o să pleci. Și o să ți se facă dor.De roșul din mine – de albastrul din tine o să ți se facă sufletul.” - Fă o cafea, zice și se dă jos din pat îndreptându-se spre baie. Sub picioarele ei, pe covor, trosnea ceva, scoțând sunete de sticlă spartă.Curios aprind veioza și mă uit pe covor. Erau doar visele mele. Și parcă și o parte din mine. Cineva anunță că trenul staționează trei minute. E mecanicul metroului. Stăm în statie. Mă uit în jur. De abia aici am ajuns? mă mir eu. Mă gândesc că timp de două stații eu am trăit o noapte. Sau poate că timp de o noapte eu am trăit patru minute. Mă uit la femeia din fața mea. Ea era deja în metrou când m-am siut eu. Poate că peste ea, între stații, a trecut o lună. Sau un an. Sau poate că ea nici nu-și dă seama. Tipul de lânga ea îmi atrage privirea. E proaspaăt ras și e iritat puțin pe față. Are niște pantofi vechi, dar foarte curați. Iar cămașa este călcată. Asta mă face să mă uit la mâinile lui, să văd dacă și-a călcat singur cămașa sau nevasta lui. N-are verighetă. Pare singur și privește fix, în podea. Nu-mi dau seama ce, dar ceva în atitudinea lui mă face să fiu sigur că el doar stă. El stă și timpul curge pe lângă el. Sau că timpul pur și simplu nu-l bagă în seamă. Se închid ușile. - Ce tare ai făcut cafeaua Eu sorb o gură din ceașcă și zic că nu mi se pare. Ne aprindem țigările. Ne uităm unul la altul. Eu suflu fumul afară. Ea suflă fumul afară. Tăcem. - Mai vrei zahăr? o întreb. Ea dă din cap în semn că nu, se ridică și se duce să se machieze la oglinda de pe hol. O privesc în tăcere. O privesc așa cum am privit-o de atâtea ori. Înainte, când eram împreună. De fapt si acum suntem împreună, doar că se aranjează pentru el, noul ei prieten (iubit?). - E bine așa? - E bine, îi răspund și mă țin cu mâinile de scaun. Îmi venea să o sărut. Probabil că ceva în vocea mea o face să se uite la mine.Și atunci am simțit că o doare. Că o doare durerea mea. Și iar am tacut. Când am ieșit din scara blocului era să cad. Pentru că pe jos era alunecos. Pentru că afară totul era alb. Și ningea cu fulgi grași și leneși. Puteai să-I auzi cum se astern. Era atât de frumos. Era atât de frumos că nu puteai să te exprimi. Puteai să vorbești doar prin sentimente, asta dacă nu aveai un nod în gât. Ea era îngrijorată că o să întârzie, de asta cred că nu a observat. Eu mergeam pe lângă ea, pe sub copacii atât de albi și atât de grei, și încercam să o fac să observe. Dar cine, până acum, a mai vorbit sentimente? Eu unul, cel puțin, nu am reușit. Și mă gândeam, ce ironie, că ăsta este cel mai minunat, mai pur moment din viața noastră împreună. Da, împreună, că doar ne țineam de mână. Era dureros de alb în jurul nostru. Atunci am înțeles. Am înțeles de ce pentru alții albul este culoarea durerii, a doliului. Dring!! Am auzit clopoțelul lângă ureche și atunci am știut ce trbuie să fac. Să cobor. M-am ridicat de pe scaun și l-am văzut pe bărbatul de lângă femeia care stătea în fața mea. Femeia coborâse (acum o săptămână?). El privea în continuare podeaua. Mă gândeam ce bine este de el. Că timpul îl ocolește pur și simplu. Oare cum o fi? Apoi am coborât.Mi-au dat lacrimile. Singure. Dar nu cred că mi-au spălat fața. Am încercat să fug, să fiu altcineva, să par beat, dar numele ei a început să ardă pe trupul meu…. Nu m-am oprit decât afară. Iar afară : Ce porcărie!! Ningea. Și fulgii sfârâiau topindu-se pe mine. Atunci eu m-am uitat în sus, cu furie. La El. Iar El s-a uitat la mine. Iar fulgii au încremenit în aer. Oamenii din jur s-au oprit. Toți păreau de piatră. Niste statui. Iar eu mă plimbam printre statui. Și atunci am știut. Am știut că nu bărbatul din metrou stătea în aceeași pozitie nemișcată. Ci că noi eram nemișcați și el se plimbă printre noi.