poem

avea cea mai frumoasă nemurire pe care am văzut-o vreodată la un muritor.

își purta singurătatea la braț, ca pe o mare doamnă, singura cu care accepta să-și împartă kimonourile copilăriei, o aceeași zveltețe adolescentină încât nu mai știai

se îmbolnăvise de singurătate ori

singurătatea îi dăduse un sifilis al dorințelor?

îi oferea mantoul cu mișcări studiate degetele lui prelungeau descrierea unei lumini curmând-o apoi și-n aer plutea regretul unui miracol avortat.

se hrănea din migrene huarde, dezgustat de orice clipă de plăcere,

privea din turnul său citadin declinul

acupunctatându-și meditația cu un reflex

de respingere

dar dincolo de această enervantă atitudine studiată a eșecului

dincolo de acest macabru grotesc al refuzului perpetuu

era o m a r e subterană

extrem de profundă

extrem de albastră

îi zăreai la periferia retinei un petersburg în plin soare

avea o eleganță lucidă

zvâcnirile și le dresa cu o ferocitate mocnită

era ușa în fața căreia îmi prelingeam instinctele

cu ghearele rănite din care țâșneau bulbi de țipăt ca un var stins

cu care am fi putut picta extazul dacă nu ar fi fost un mereu prea târziu și

o animozitate a unei anima în formă de tu

sunt oameni al căror simplu gest de respingere are atâta noblețe încrustată încât

orice revoltă e coruptă a se întoarce sfidând tot zațul lanțului de metanii al zilei de mâine

îngenunchiezi ca o cămila așteptând să-ți fie tăiata cocoașa

în deșert lacrimile nu înseamna apă

în apă lacrimile înseamnă deșert

tocmai refuzul e cel ce ne determină a descărca toate arcurile

într-un singur om urlând că asta înseamnă a iubi

dacă eu…atunci probabil că și tu …

țeastă spartă pe un tumul

a iubi e o pagină de pură agonie

ochiul tău spart de tâmpla ochiului meu orbit că nu te simte.

te urăsc. Cum altfel dacă nu mă poți iubi?dar te urăsc într-un fel asimetric

în mine oglinzile sunt deformate

ai putea trece prin mine ca un curent argintându-mi punctele mate

violetul din mine ar deveni vioriu

lutierii n-ar mai construi sicrie nici butoaie, ci eoliene

am obosit ca mâinile mele să fie condurii unui drum netivit