Mă plimb pe aleea tăcută,
În jur doar natura vorbește
Pe limba ei,
Iarbă, flori, aer curat,
Și-n jur lumea tăcută.
Umbra unui salcâm leneș se odihnește
În singurătatea ei
Pe poarta pe care a
Am inima ferecată sub cheie,
Și cheia am ascuns-o undeva unde am uitat de ea.
Și s-a întîmplat să te aud, și vocea ta
Mi-a intrat în inimă, dacă nu era acolo deja, căci n-avea cheie.
Când
\"Ai grijă cui îl dai\" mi-a spus.
Un zâmbet am găsit ca bun răspuns;
I-am zis \"lasă tu că eu bine știu\",
Și... am ajuns să-i dau dreptate într-un târziu.
A fost și clipa când l-am dat,
Ceva
De n-aș ști că totul este doar în mintea mea
Aș fi nebun.
Unul în plus,
Adus pe culmea nebuniei;
Și această culme s-ar răpune
Sub greutatea noastră.
În fiecare clipă îmi fac câte o părere
Azi va ploua
Chiar înainte de a se ivi zorii,
Căci ochii îmi sunt norii,
Iar ploaia lacrima.
Și va ploua tăcut,
Stropii supafața de asfalt lovind-o,
Apa din ei împaștiind-o
Pe sufletu-mi
Vreau să te pierzi privind în ochii mei,
La fel cum m-am piedut adeseori și eu
Sorbind scânteia ce juca în ai tăi,
Lăsându-mă purtat în zări de neumblat.
Și mi-aș dori, ca strop de lacrimă
Într-o zi,
Dacă din doi,
Care-am putea fi noi,
Eu voi fi unu,
Te rog, nu spune nu,
Al doilea fii tu.
Într-un an,
Dacă din două luni,
O zi sau două am fi prieteni buni;
O oră de am fi un
Încerci
Să vezi lumina
Ce apare când deschide gura,
Și să devii mai luminat.
Nu mă pot gândi decât
La un struț,
Ce noaptea caută soarele în nisip.
Dar lumea nu-i atât de mică.
Iar viața
Asta sunt eu, adică Dumnezeu!
De nu m-ai cunoscut și înca esti ateu,
Ar fi bine să citești ce-am scris,
De nu, adio Paradis.
Cum?! N-ai auzit de-a mea grădină?
De îngerii puși la
...și m-am oprit.
Cum am putut sta?!
Când știam clar că tu mă vei trăda.
Poate cineva să spună
Ce e adevăr și ce-i minciună?
Am alergat spre răsărit,
Spre soarele ce m-a orbit,
Iar tu din
Pot fi cam cum s-ar vrea,
Dar fără a mai putea fi eu,
Aș fi tot ce ar putea iubi ea,
Și ce aș urî eu cel mai mult, asemenea.
Să mă privesc în ochii ei,
Doar așa mă pot vedea frumos,
Căci în
Ingerii mortii se coboara,
Aproape in fiecare seara,
Mii de suflete-nfioara.
De teama linistii eterne,
Sufletele fug catre caverne;
Tacere de mormant se-asterne.
Între răsărit și apus
O altă zi încet s-a dus,
Și cam tot ce ar fi de spus...
E inutil, oricum s-a dus!
Privind splendoarea de apus,
Mă tot întreb \'Oare-am ajuns
Pe scara ce-am ales-o tocmai
J