Da, iubim
Și nici nu știm,
Ce fel de piatră
E asta, ce ne latră
Orele, zilele, viețile
Ne mușcă tristețile,
Ne roade diminețile.
Pietroi câinesc, ce ne loviși
Mai dă-l incolo
A doua seară sufocată de absența ta.
Voi număra în gând, și tare,
Până când,
Nu vor mai fi numere să număr
Nici seri să le sufoc
Cu lipsa și nelipsa ta.
Și poate nici vei ști vreodată.
Dar
Azi, acum, între ochiul stupid și marea uitată
Nimic nu se mai poate iubi.
Un sincer și vast regret repetabil
Împroașcă o masca înțepenită de timp.
Mai am oare vreme să plâng însetată?
