obiecte necesare mersului

merg egal, deși fără măsură (nu știu cum vine asta, dar sunt zile când totul e posibil) mă scutur de senzația de frig, atent, să nu împrăștii aiurea distanțele oamenii trec, alături, prin, pe lângă obiectele necesare mersului cu drumul agățat de gleznă. străinul de colo se uită la mine de mult nimeni n-a mai... ei, lasă, că s-o fi inventat privitul în oameni înaintea noastră și-apoi ce frumos vă cade bucuria pe umărul stâng... mai că-mi vine s-o prind în palme și s-o așez în fereastră să mă uit la ea dimineața doar fiecare om are nevoie să creadă în ceva...