Nevoia de Oameni

Ați încercat vreodată, mergând pe stradă, să priviți oamenii drept în ochi? Ați fi văzut că, instinctiv, îți evită privirea, de parcă s-ar teme să nu rămână descoperiți... E fascinantă contradicția - de altfel nu singura care caracterizează specia umană - între nevoia de a ne simți importanți, de a conta pentru cei din jurul nostru și tendința de a ne pierde în anonimat, ambele manifestate în același timp. Deși teoretic ne-o dorim, ne e frică de libertatea pe care ne-o oferă un spațiu aparent nelimitat de opțiuni și influențe, întrucât ar presupune să ne asumăm responsabilitatea unei posibile alegeri greșite și eventualitatea de a o lua de la capăt. Nu mai putem da vina pe întâmplare, destin, pe ceilalți... De regulă ceea ce asimilăm drept \"concepție de viață\" este un amalgam de idei, principii, prejudecăți și tipare comportamentale preluate de la alții – în general cei pe care îi asociem cu ideea de reușită – și puse cap la cap în mod aleator, forțate să-și găsească locul într-o construcție care să ne satisfacă cât de cât nevoia de stabilitate. Cât mai suntem noi în tot acest amalgam?! Poate prea puțin... și din păcate, uneori, în încercarea noastră disperată și inconștientă de a ne identifica cu rolul pe care ni-l dorim, ne reprimăm orice umbră de conștientizare a vreunei contradicții pe care ne-ar da-o bunul simț și măcar un moment de reflecție. Încerc să mă pun în locul unui adolescent de 16 ani care încearcă să descopere cine este și care sunt acele lucruri importante, care dau un sens trecerii noastre prin viață. Și care vede ce? O societate de consum, formată din indivizi cu gusturi standardizate (o tendință de altfel specifică acestui model de societate care, pentru a fi \"eficientă\", trebuie să satisfacă nevoile exponenților ei printr-o producție în masă și prin stimularea cererii), superficialitate (chiar promovată, prin toate mijloacele mass-media), o societate în care fiecare își urmează interesul și în care până și relațiile interumane se traduc tot în termeni de schimb comercial. Fiecare încearcă să-și dezvolte exact acele \"calități\" și să-și construiască exact acel tip de imagine recunoscută de majoritate ca fiind caracteristică unui om de succes, atrăgând în felul acesta aprecierea și interesul celorlalți. Și care sunt modelele oferite pe tavă? Oameni de afaceri multimiliardari, politicieni, vedete excentrice, tot felul de \"nonconformiști\" de-o zi care încearcă să iasă în față cu orice preț... De foarte puține ori ne punem întrebarea cât de mult fals există în noi și dincolo de noi, chiar în esența celor pe care îi luăm drept modele. Dincolo de aceste \"sclipiri\" de multe ori construite, își face loc cu generozitate o imensă blazare. Cei mai mulți oameni nu mai sunt în stare să creadă în ceva, să-și dorească ceva din tot sufletul, nu mai au idealuri. Trăiesc într-o permanentă inerție, transformându-se treptat în spectatori ai propriilor vieți, guvernate de întâmplare și de regulile impuse de curentul majoritar. Autodizolvarea le satisface într-o mult mai mare măsură și mult mai facil nevoia primară de siguranță decât asumarea libertății de a evolua și a-ți construi personalitatea pe baza acelor elemente care fac parte fundamental din tine și care te pot desăvârși ca om. Iar intelectualitatea, cea căreia îi revine rolul de a propune repere, se conservă în cercul ei restrâns, resemnându-se în ideea că nu i se dă importanța pe care o merită și sfârșind prin a-și deveni autosuficientă. În aceste condiții, mă întreb care este imaginea pe care și-o face un tânăr asupra noțiunii de normal? Cea dată de atitudinea majorității și confirmată de statistici? Sau aceea în care nici un aspect al vieții nu neagă nimic din ceea ce este profund uman în tine, care presupune a te conștientiza într-o asemenea măsură încât nimic din viața ta să nu ți se pară străin sau fals... Într-o lume blazată și bolnavă devine foarte ușor să confunzi semnificațiile, astfel că cea de-a doua alternativă sfârșește prin a fi identificată cu noțiunea de ideal sau utopie și nu cu cea de normal. Mai ales că, printr-o educație în spiritul unei toleranțe absurde față de orice, ni se inoculează ideea că normalul e relativ. Inevitabil, suntem produse ale influențelor pe care le primim în viață. Ale implicării sau indiferenței celor care, poate și doar cu un cuvânt, ne-ar putea schimba viața, făcând-o infinit mai frumoasă și mai adevărată. Societatea are nevoie, mai mult decat oricând, de Oameni care să se propună drept modele de viață, care prin receptivitatea lor în fața lumii și capacitatea de a intui esențialul să ne descopere drumul către adevăratul nostru eu. Nu împrumutându-ne niște răspunsuri de-a gata, ci stimulându-ne, prin însăși viața, idealurile sau credința lor, să ne găsim propriile noastre răspunsuri.