Iulian Ruia

Arhimede nu era nici mag, nu era nici tandru și nici nu s-a lăsat de bunăvoie ucis de individul care-i răscolise cercurile( noli tangere circulos meos!)...E posibil să nu fi călcat niciodată în Rhodos, având în vedere că era siracuzan și că Syracusa e în Sicilia.

Poezia e o metaforă condusă bine până la capăt. Atmosfera ei e legată bine; construcția însă șchioapătă.

În general îmi plac nostalgiile imobiliare dar asta e prea îngrămădită de parcă te-ai fi pregătit să te muți. Câinele căruia i se injectează benzină în vene face o mică (mare?) discrepanță cu restul textului care dacă nu e prea reușit e...”simpatic”. De la „aș plăti” încolo, următoarele două versuri sunt bune. Sfârșitul nu.

A fost nevoie să citesc de mai multe ori poezia ta dar asta nu pentru că ar fi bună ci ca să pot spune ceva coerent despre ea. Iată: în afara celor câteva enumerații pe jumătate captivante: „orașul mănâncă tușește apatic bea o cafea” , „sunt domestice prea tandre n-au nicio culoare”...poemul e mai mult sau mai puțin încărcat de șabloane din acelea care nu-și ratează niciodată scopul pentru că ele vor da, cu riscul plictiselii lectorului, întotdeauna bine într-o poezie: trenuri, halte, lume și dezastru, oamenii mor dar, vedeți voi, nu-i nimic etc...
Sunt reușite tocmai lucrurile mai simple...la ora 7:30, chiar și pantofii stupizi(deși micile invective împotriva încălțărilor umblate prin gări de provincie laolaltă cu întregul fundal de trenuri fără sens, borne de kilometraj etc. mă cam lasă rece)...