Posibila evadare

Privesc prin ochiul de fereastră ce se deschide ori de câte ori îmi îndrept privirea spre unghiul din viață care îmi provoacă starea de melancolie. Simt adierea liniștii tulburate ce mă înconjoară și mă copleșește cu o moliciune plăcută și plină de iubire. Întind mâna în abisal să ajut o frunză să treacă în neființă. O așez ușor pe pământul jilav și îi creez un mormânt din picături de apă ce-mi șiroiesc din buricele degetelor. Simt o culoare albastră că încearcă să mă surprindă într-un dans al binelui mohorât. Desenez pe cerul cristal, puncte de stele ce clipesc hotărâte să prindă viață, apoi suflu un aer incandescent peste ele pentru a le uni în constelații închipuite de eroi și muritori de rând laolaltă. Nori lăptoși, cu forme neclare, se ivesc într-o geană de umbră, se îndreaptă plutind către mine, mă sărută pe frunte și încep să plângă cu lacrimi de copaci,de munți,de Pământ. O durere profundă se prinde de ochiul de fereastră și încearcă să închidă momentul de contopire. Revin brusc la realitate,iar în podul palmei, privesc cu uimire, urma unei frunze ce emană lumină.