cosmogonia unui cuvânt

\"În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna supt picioare și cu o coroană de 12 stele pe cap. Ea era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască.\"

(Apocalipsa lui Ioan)

Printr-un vârgolac de nori

ți-am văzut chipul, Doamne,

plămădit în apeironul văzduhului

ți-am pipăit picioarele

de pământ tremurânde

potcovite cu atomi triunghiulari,

prin pântecul mamei

te-am amirosit cu ochii clipei, Doamne,

și cu un zâmbet trist, felonic,

ți-am urmat chemarea.

De ce să mă nasc, Doamne?

De ce-aș fi eu

când pot fi el

când pot fi ea?

La ce folos sângele mieilor

curs peste mine

dacă balaurul

(l-ai aruncat pe pământ, Doamne!)

mă soarbe

prin ochii celor șapte guri.

Mi-am întrupat cuvântul, Doamne,

și m-am născut.

Mi-ai dat aripi de vultur

dar îmi putrezesc

sub soarele muced.

Îmbuibat de lună

îmi târăsc picioarele minții

prin troienele negre

ale nopților albe

înjurându-mi și căutându-mi pântecul

dihotomizat.

De ce, Doamne,

dintr-un cuvânt m-ai întrupat

ca să mă pierzi

într-alt cuvânt?