Albastru

Plecasem pe urmele visului, o flacără ce ardea trupul, urletul, motivul vieții stârnise valuri de veșnicie în clipa adâncă a timpului, fior carnal, clepsidra depănându-mi amintirile, dureros de albastru. În iarbă... pe spate, cu brațele întinse spre suflet, trecutul zămislea atavice miresme neatinse de pierzanie. În durerea tăcerii, macul din lanul de grâu îmi legăna copilăria cu aripi de fluturi în mijlocul câmpului visând... ploi albastre îmi uimeau privirea gândirii ce disperat se încolăcea de mirosul vântului albastru, melancolice senzații deslușite de cântecul greierelui în după amiaza fierbinte a unei copilării fericite, ce îmi trezește acum mai mult ca oricând depărtarea albastră și... Mă scuzați, domnilor, că am îndrăznit să visez! Fără sens! În contratimp cu interesul nostru comun viața... rod al anumitor deviații de conștiință ! E neplăcut de albastru să iubești „irevocabilele visuri”! Niște nimicuri... Nu este așa?