Cosmar

M-am săturat să îmi impui monștrii tăi, ca și cum ochii mei ar fi doar paravan între tine și lumea ta. Nu știu cine ești, însă știu că viziunea ta terifiantă îmi îngheață sîngele. Tu ești cel ce arde. Vroiai ca eu să fiu scrum, însă m-am trezit. Și toți vorbeau atît de calm, carbonizați...de ce? De unde atîta creativitate, încît să provoci mai mult de trei senzații în același timp? Îți place să privești cum eu strîng din ochi și întorc capul, cum nu pot, nu vreau să mai privesc coșmarul tău...dar sunt în el și mă smulgi din trezie, ma tîrăști ca pe un spectator întemnițat înapoi în haosul tău. O gheișă mă privea; avea chimono-ul alb, strălucitor în linii caligrafice trase cu pensula...eram mică și priveam de la înălțimea coapsei ei. Ochii ei neînțeleși mă privesc umed și dintr-o dată un frig îmi curpinde corpul, o frică inexplicabilă și chimono-ul e sfîșiat de mii de lame. O gheișă însangerată mă privește. Și eu sunt atît de mică. Iar in visul tău; tu nu știi ce frumoși sunt cireșii? Tu nu ai iubit? Iarăși monstrii tăi colindă, visez că visez și îmi e frică să adorm la loc...mult prea cald. Mă sufoc în realitate sau în vis? Mi-e capul greu, îmi trag mîna peste ochi; nu îmi simt ochii, nu îmi simt mîna. Nu îmi simt gîndul. Totul a înghețat în căldura toropitoare. Mă trezesc...îmi prind capul în mîini și mă sprijin în coate pe pernă. Nu voi mai adormi; privesc nerabdătoare orice urmă de zori printre zăbrele, nimic doar felinarul enervant, cu lumina galbenă de penitenciar de țara. Mă uit la mine...și eu sunt galbenă, pesemne de la lumină...totul este galben, dar absoarbe lumina și cad. Totul ardea, arsese și cineva prezenta știrile. Ãsta nu e sensul meu, nu sunt gîndurile mele..eu urăsc știrile! Un copil rîdea cu capul pe jumătate carbonizat:\"Vezi ce se întîmpla dacă îți duci fii la vale?\" E nouă dimineața...iar am întîrziat.