Poezie
Padure sinucigasa
1 min lectură·
Mediu
Viața își oprise suflarea
Mâinile mele întinse țipau a nebunie
În păduri copacii
Își strângeau crengile în jurul trunchiului
Își smulgeau frunzele din ram
Își rupeau rădăcinile
Sinucigându-se de bună voie.
De albă nebunie...
Păsările refuzară să mai zboare
Stăteau întinse pe cadavre de copaci
Cu aripi vii și plângătoare
Și ochi negrii
Covor de păsări la clipa \'ceea albă.
Ochii mei cântă a disperare
Pentru tot ce mă-nconjoară.
De când pași s-au oprit
Iar pe cărarea-mi albă
Nici un suflet nou...
Făcându-mă să mă rup în mai multe Eu
Ca să mă pot lua în brațe atunci când plâng
Să îmi pot zice cu voce schimbată:
\"Tu ești și timpul și viața\"
Stau în străfundurile unei păduri sinucigașe
Lângă păsări ce nu vor să cânte
Ori să zboare.
Stau tăcută
Stau, o piatră
Albă și uscată, la capăt de albă cărare
Negândită, nenăscută.
065.132
0
![\"Image](\"http://i29.photobucket.com/albums/c292/bogdan_chess/surreal.jpg\")