Jurnalul unei taratoare

Fiecare cuvant rostit de tine, fiecare silaba se rostogoleste atat de lin, un cantec de vara. Imi place sa te aud. Sunetul vocii tale imi aduce aminte de Balzac, de magia ce zace intre paginile cartilor sale. Imi place sa iti ascult cuvintele precum o muzica. Nu exista fraza, ci doar inca un rand pe portativul buzelor tale. Nu-i stupid? Niciodata nu te-am ascultat cu adevarat, nu-mi amintesc ce mi-ai spus exact, insa pot sa-ti redau sunetul vocii, dansul cuvintelor si visul ce il tesi in mintea-mi. * O amintire nestearsa de timp, ca o pata de cafea pe o ceasca veche. Totul se catalogheaza in amintiri. Poate si de aici frica de nou. Daca nu stim dinainte, ne temem, respingem... Ma aud vorbind, desi imi tin gura inchisa, in linistea casei. Ma simt fragila, desi fiecare fir de praf ma cutremura greu, ma apasa, pana cand peste mii de ani voi deveni un munte de nisip. Daca as fi stiut ca fiecare pas langa vocea ta calda, magica era un pas in gol. In uitare, mi-am petrecut clipa langa clipa, intr-o dureroasa transormare...nu in lebada, ci in taratoare blestemata sa nu mai cunoasca niciodata magia zborului si-a liberatii. Daca nu stim dinainte, ne temem, respingem...