Mediu
Să găsesc leac
Să opresc asurzitor vuietul
Nesfârșit și blestemat râul la porțile ochilor mei
Să devin \"afară\" ca-să
Pot privi înăuntru-mi golit de sine.
Încântarea îmi pare neiertată vină
Iar călăul, eu, călăul
Eu ghilotina, eu judecător-condamnat
Eu-mulțimea... mă privesc,
Eu sângele ce-mi bubuie
În vine
În urechi
Eu sângele ce urlă a sfârșit de viu.
Amestecat cu neagră teama.
Noi, drumuri mi se deschid
În spatele pleoapelor
Morminte ale faraonilor cei vii
Și voci îmi urlă \"Fugi!
Ascunde-te în spatele umbrei tale-
Din ce în ce mai mici
În fata noastra!-
Noi, noi nu suntem nimeni
Și tot nimeniul ne știe
Cum întorși din disperare întindem corzi
Cum prindem soarele răsare-n
Palma găunoasă.\"
Iar unicul adevăr nu e mai mult
Decât un spate de om impușcat în cap!
Din vine
Din urechi
Sânge tăcut curge-n bulboane resemnate
Și ochii întredeschiși ca o promisiune
Nu servesc decât
Pământului
Hrană de viermi, Speranța.
Cât de mizer și de pustiu!
Și îmi bubuie urechile-a nebunie
A roșu și a viu ce stă să moară.
Eu, ghilotina ruginită,
Fără puterea de a mă mai prăbuși peste gâtul tău păcătos.
Fără urlet, fără teamă
Fără urlet
Fara viața...
001767
0