Iordanescu Mircea

Când mintea identifică Sinele cu non-Sinele (corpul fizic), apare suferința, înlănțuirea în iluzie. Când această întrebare greșită este înlăturată prin întrebarea introspectivă “Cine sunt eu”? atinge

pe umerii tăi vară cânt la harfa cu diamante lumea în care stau azi; ating cu uimire și cutremurat, crusta așezată pe piele, părul îmi flutură în vântul de noapte dintr-un fel de revoltă; cu

e miezul nopții, iar trece caleașca cu zgomot greu și suflări înghețate pe lângă umbra mea care trăiește clipa, printr-o pâlnie aurită Dumnezeu îmi spune despre pădurile de eucalipți bătute

rugina, de care încerci să scapi, amărăciunea somnului și privirea întoarsă la ceruri și ape, rama oglinzii în care numeri picăturile de sudoare ale singurătății, cui i-ar folosi să

pot să-ți spun că ne năștem de mai multe ori, așa cum în anumite seri sub șuvoaie presimt pielea și sângele cum sorb până la scâncet bucuria, degetele tale, prelungi fire de frezie, ating

Astă noapte, sculptor mă visam și într-o marmură ciopleam o statuie fermecătoare cum alta nu mai e sub soare. Din piatra mea săreau scântei căci eu, cioplisem ochii ei, în așchii piatra se

ascultă, crede și iartă, sufletul pulsând și inima tresaltă la un gând, pentru o floare și un sincer vis, atât a rămas și-un drum spre paradis, o stare, o altă stare și-un

tu ești chipul ce lasă să-i fluture pletele zefirul mării, stelele, și inima în pieptu-ți bate pe aripi de dor, descătușate, așa cum simte, natura toată apusul de soare, ce aduce iubirea ce

stau noaptea la lumina sfeșnicului și nu vorbesc cand marea se aude fremătând ; cântă sirena verde a undei, susură trupul ei în palmele tale, arată-ți fața și ochii iubito, arată ceea ce poți

sunt câteva sute de nopți, senine și calme de altfel de când spaima unei uși pe care o deschide o cheie pierdută te umilește până la scâncet, te frige, te arde apoi brusc te adoarme ; și-n

la umbră de streașină sunt seri când focul arde între noi, atunci respir calm în arcul viu ce ne leagă una cu valea, larma orașului se curmă cerbul bodogăne la uși și piere de parcă nu ar fi

mi-a plăcut iubito să trecem mână în mână prin urechea rotundă a sfârșitului ouăle de gheață ale porumbelului ce loveau cu ură transparentul înveliș, apoi pe o lumânare roșie uitam

visându-te noaptea, ating prin larg sunet de orgă biblia ce abia o citesc și simt de o vreme coapsa ta Doamne aproape la jumătatea dintre suflet și trup, bătrâna în fața altarului zdruncină

departe e câmpul cu păsări pe care nu ne-am plimbat niciodată, nenumărate cărări se-ntretaie, ierburi se-agață în jurul gleznelor și dor lanțurile de flori ; nu le rup ci îmi duc dansul în

chiar de ard în această clipă mai mult decât jarul, vin înfășurat în mantia pală să iau ce am în puritatea sălbăticiei și-n sărăcie pot să rămân pe pășunea crinilor roșii, solzii peștelui se

priveam pânza albă luminând o bucată de cer, la marginea câmpului el calcă apăsat peste pietre și respir alături de ele, așa cum liber sunt să joc rolul fecund al fericirii totale într-un

Amintește-ți imaginea acelui munte peste care vulturul rotește zborul singurătății. Liniștea devorând cuvintele răpite pământului, continuându-ți

Pe străzi curge o pastă albă ca o nelămurire. Femeia de la etajul trei face balonașe de săpun apoi își pipăie roșul buzelor. Ziua a început, pictezi trupul iubitei zilele care-ți mai

O cutie de rezonanță, un trup de pasăre golit de viscere și degetele tale, de-alungul sârmelor de aramă, mai lungi decât orice pedeapsă, atingând sunete, fire de nisip. Cu ce drept crezi că

Atunci… cei trei veneau ținând un triunghi de aramă deasupra echinocțiului, silabisind pentru ei o simfonie de frică, în amintirea acelor zile de singurătate. Cuviosul urnindu-se din această

Nopți efemere… Din nou vom stinge lampa și ne vom odihni, Ah!...cufundați în vise până-n zori de zi. În vise suntem tineri, viteji și sănătoși, Cum sunt în basmul antic, eroii Feți Frumoși. În