Cântecul amibei

Să punem în intrinsecitatea lucrurilor câte un vis, pentru a crea dorința de a le poseda, inducând bună-dispoziția, cu fluxurile de plăceri inundând țărmul pe care stă un eu, ce a supraviețuit vicisitudinilor, calamităților și luptelor cu noi înșine și cu alții.
Când lumina se strică, prin nefolosirea ei de către spirit, minte, suflet și corp, întunericul se preface în noroi, ce ni se-ncheagă în orbite, mânjind drumul care duce spre nicăieri cu tină vâscoasă, prin care ne târâm ființa, abandonată de vertical.

Domnule Rachieriu, ați produs o interpretare interesantă, vie, și asta fără să vă abateți de la coordonatele poemului. Vă mulțumesc pentru lectură.

ca mișcarea, schimbarea să fie în bine. un bine care încă nu are o definiție, dar poate fi simțit, trăit.

un discurs în limita bunului-simț referitor la idee și mijloace, dar, Ionuț, aș renunța la mai mulți de ȘI!

Ottilia, îți promit că o să scap de ȘI-uri cât de curând... în alte poeme. :) Pe acesta de mai sus exact așa l-am gândit, așa l-am simțit etc. Această conjuncție copulativă este, în opinia mea, partea de vorbire cea mai apropiată de starea naturală a lucrurilor, de înlănțuire și continuitate; fragmentarea o producem noi prin gândirea categorială, cu ajutorul căreia compartimentăm elementele constitutive din mediul înconjurător. Ce am vrut să arăt este legătura, relația, poate chiar înlănțuirea cauzală de care adesea oamenii nu iau seama.

Merci de lectură.