Don Juan și ceilalți

Don Juan nu e bărbatul care face curte femeilor. E ăla căruia îi fac curte femeile. Sunt bărbați de care femeile se îndrăgostesc ciudat de uşor. Stendhal a atacat vreo patruzeci de ani zidurile feminității. Degeaba. N-a reuşit să fie iubit de nicio femeie. Chateaubriand, dimpotrivă, pac-pac, iubirea în brațe. Fără efort. Femeia trecea pe lăngă el şi se-ncărca brusc de o electricitate maximă. Asta spune Gasset, Ortega y. Supărat că niciun specialist în donjuanism nu reuşeşte să explice fenomenul. Am fost şi Stendhal şi Chateaubriand. În ambele cazuri, până la un punct, totul e invitație la imponderabilitate. Eram corect şi, pentru evitarea discriminării, îmi scoteam de la început, singur, o coastă. Folosind bisturiul inocenței. Unele femei apreciau. Altele nu. Nu făceau diferența dintre imanență şi aparență. Ştiam că inteligența e amorală. Chiar viciu. N-o foloseam. Şi că simțurile au o fiabilitate scăzută. Veşnic defecte. Insuficiente pentru o cunoaştere deplină. Femeia din sinapse nu seamănă niciodată cu cea a experienței senzoriale. Şi totuşi, pielea mea îşi dorea de fiecare dată să simtă, în toate îmbrățişările lor, căldura brațului de negăsit al zeiței. Venus din Millo. Parafrazându-l pe Tolstoi, sunt femei care m-au simțit dumnezeu. Simțind eu însumi dumnezeul din mine. Femeile alea încă mă prind în rugăciunile-contract dinainte de a adormi. Şi femei pentru care am fost porc. Simțind eu însumi porcul din mine. Acestea mă iartă ştiind că puteam să fiu dumnezeu. Şi, pentru că pot folosi asigurarea mea casco, uneori încearcă să-şi repare caroseria sentimentală. Totul public. Cu multă vizibilitate. Ce nu ştiu ele e că asigurarea e nulă când porc fiind, m-am vrut dumnezeu.