Eu și tu și o umbrelă,
Tustrei în straja nopții.
Afară, când e luna lunii,
S-o găsim pe cea rebelă,
Fără dar.
Nu te teme în zadar;
Vorbele nu mi-s deșarte.
De-l aflarăm și pe
Într-o zi, dar nu oricare,
Să este minune mare.
Nimeni nu știe ce-a fost:
Eu spun cuvinte – sper cu rost.
Dar fii atent: de așa minunăție
Nici cuvintele nu mai știu a scrie.
Doar timpul a
O…dă timpul c-un veac înapoi.
Vreau să fiu într-un război.
Nu?...
O… dă minte cu necunoștință:
Știu că sunt: nu mai vreau în ființă.
Nu?...
O…dărâmă lumea cea mare:
Dar pe
Sunt câteva cuvinte
A căror înțelesuri tăinuite
Se descoperă când sunt trăite
De Cuvânt în tine, iubite.
Scrie negru pe alb într-o Carte
Și alb pe negru înăuntru-n mine;
Cel crede în
De ce, în liniștea nopții,
Sinele-mi iese din fire?
Adâncurile mele sălcii
Se leagă de ceea ce vie.
De ce, de sunt înfricoșat,
Întunericu-i presărat
De ochi ce mă țintesc
Ai trecutului
Cel ce ne-ai dăruit aceste rugăciuni obștești
Și împreună glăsuite,
Cel ce-n taină vii, inimilor te descoperi ș-arăți
Frumuseți negrăite,
Cel ce dai minte, grai, frumusețe din ce ești
Celui care
Aș vrea să scriu pe-o foaie
Durerea ce mă-ncovoaie.
Poezie cred că s-ar numi
Și bine ar fi, de-o ar citi
Aleasa inimii.
Durerea s-ar împarte în doi;
Bucuria ar crește-ntre noi.
Dacă aș
