Ionelia Tugui

Ajutor pentru definirea agresiunii:
Suferința nu însumează altceva decât momentul unic în care se instalează. Apogeul ei este demn de a fi simțit și atât, căci orice intenție de a povesti sau reaminti de acel moment va fi degradantă. Vei vrea să povestești a doua zi cuiva, și mânat de dorința de a expectora acea trăire înecăcioasă îți vei căuta cuvintele potrivite. Și chiar de cuvintele nu ar fi cele potrivite, chiar de ai exagera, tot nu o să te înțeleagă nimeni, căci a simți nu este egal cu a povesti. Vei fi privit cu o milă tâmpă, zi mersi și de aia, și cel din fața ta te va considera patetic sau mincinos sau nebun sau câte puțin din toate. Agonia acelui moment nu înseamnă nimic din ceea ce dai afară atunci când povestești, sau din ceea ce explodează poate fără voia ta, ci înseamnă să realizezi că esti un Cineva pe care nimeni nu îl va putea vreodată înțelege, și din acest motiv să te suporți și să te asculți pe tine însuți. A povesti ceea ce suferi este o ofensă la adresa acelor simțiri, căci interiorul nimănui nu încape în cuvinte și nu poate fi înțeles și nici alinat prin acestea; este o pierdere a esenței tale, în timp ce încerci să o izgonești din tine, pentru că ai impresia greșită că acea bucată nu îți mai trebuiește. De teamă că nu pot suporta durerile unor trăiri, mulți rostesc ce îi apasă, însă astfel ei îsi obiectivează chinul și îl asimilează din nou, adaugându-l la bagajul existent. Acel om care arde pe interior și nu dezvăluie cenușa (căci cine ar avea măcar nas să o miroasă?), care denunță carnea ca pe o mizerie și fericirea ca pe o minciună - acela este omul care și-a păstrat integritatea oricât de bolnavă ar fi fost ea, și a renunțat să o împrăștie cu gura sa mută pentru urechile unor oameni surzi.

Evident părerile sunt împărțite, dar îmi voi permite să comentez, să îmi rescriu textul dacă pot spune așa, accentuând faptul că nu am dorit să fac un dex cotidian, după metodologia clasică și după ideile clasice. Definițiile mele sunt oarecum incomplete: ele vizează un anume aspect al problemei, unul neconvențional, și tind să dezvăluie o latură neașteptată a termenului vizat.
1.Absurdul l-am definit astfel pentru că zilnic aud foarte multă lume spunând “asta e absurd, așa ceva nu se poate”, în context în care ideea expusă este peste comprehensibilitatea interlocutorului. Omul în principiu când refuză să accepte sau să înțeleagă un lucru, spune despre acesta că este absurd. Termenul de catastrofă are legătură cu morala atunci când omul dramatizează un anumit eveniment și denumește orice accident cât de mic ca fiind o catastrofă. Această definiție vizează strict mințile pesimiste!
2.Termenul de agresiune l-am definit în asentimentul lui Cioran, care spune că adevărata cunoștere de sine implică și efortul de a nu te dezgoli de emoții exprimându-le sau relatându-le… dacă faci asta le izgonești din tine, și atunci ce mai rămâne la tine de cunoscut? Cunoașterea de sine în mentalitatea lui Cioran poate fi înfăptuită doar prin singurătate și claustratea în cercul propriilor emoții.
6.Definiția pisicii este mai mult o metaforă… am găsit mai multe elemente pe care ea le are în comun cu femeia, și ele sunt expuse într-un text comparativ foarte argumentat și amplu. Femeia este mai predispuă prefăcătoriei și minciunii decât bărbatul, și asta se vede la tot pasul.
8.Stăpânul într-adevăr trebuie să fie un om puternic, tiran, altfel nu este luat în serios. A se înțelege prin termenul “stăpân” un om cu rol în conducerea statului, cu putere mare de decizie. Stăpâni adevărați au fost Cesare Borgia, Stalin, Hitler, etc. Stăpâni precum Winston Churchill, Napoleon Bonaparte, au fost mânați de ura față de tatăl lor, ură care i-a împins spre a-și dori puterea, însă cei doi nu erau lideri înnăscuți și nici oameni puternici… primul a căzut în viciul alcoolui și al pastilelor, al doilea nu și-a păzit cu atenția poziția și ulterior a renunțat prea ușor la viață.

Tema este într-adevăr complicată dacă nu chiar făcută intenționat și mai complicată de către mine. Nu insinuez că dumnezeu și femeia sunt identici, abia dacă sunt asemănători din două perspective minore, dar aceste perspective merită punctuate după părerea mea. Nu fac greșeala de a confunda doctrina cu zeul supreme. Felul de dumnezeu în care cred eu este peste comprehensibilitatea noastră, a oamenilor din ziua de azi, și nu sunt de acord cu poveștile în care dumnezeu comunică prin mesageri cu pământenii și își sacrifică unicul fiu într-un cadru umilitor: la ce a servit acest sacrificiu, lumea este din ce în ce mai neconformată cu dogmele religioase clasice și păcatul se diversifică cu trecerea timpului, pentru că așa dictează forța haosului din univers. Am luat în considerare teorema biblică conform căreia dumnezeu este atotștiutor și atotputernic, și iată câteva discrepanțe care se generează pornind de la această premiză:
-știind că omul este o bestie instinctual care cu greu poate fi domolită și educată, atunci de ce dumnezeu a creat o doctrină atât de strict? Trebuie ca dumnezeu să fi știut că vor exista păcătoși, cel mai grav semn de alarmă în acest sens au fost Adam și Eva, dacă luăm ca adevărată și povestea despre ei. Încă un aspect legat de Adam și Eva este acela că ei fiind singurii oameni, ei și copiii lor, este cel puțin logic că omenirea s-a nîscut dintr-o familie incestuoasă. Personal asta mă deranjează prea puțin, ceea ce mă intrigă este faptul că pe acele vremuri incestul nu era un păcat (așa mi-a spus un preot destul de binevoitor față de întrebările mele supărătoare). De unde această schimbare totală în legile morale? Când și cine a decis ulterior familiei lui Adam că incestul a devenit brusc un păcat? Și mai ales, de ce nu se mai pot face aceste rîsturnări ale morale, spre a schimba și spre a ajuta omenirea să scape de alte prejudecăți de natură creștină?
-știința a demonstrat că omenirea nu a început cu Adam și Eva, acest lucru ar fi lăsat omenirea de azi într-un grad supărător de involuție, și poate noi nu am fi avut premisele cognitive și temporale necesare pentru a ne pune întrebări precum cele de mai sus. De ce dumnezeul din biblie declară că el a alcătuit lumea? Pesemne există un alt dumnezeu al științei, cel care a făcut posibilă marea explozie de la care au început să se formeze galaxiile și formele de viață acum 15 bilioane de ani. Ar fi un lucru periculos ca omenirea să știe și să creadă cu adevărat că ne-am născut din Big Bang, și nu din Adam și Eva?
-luând în considerare din nou premiza că dumnezeu este omniscient și omnipresent, să ne întrebăm, în asentimentul visării la o viață mai bună, de ce zeul nu găsește metode imediate de a “struni” și de a regenera morala omenirii? Este el mulțumit cu degenerarea aceasta care va aduce omenirea în punctual unde se va extermina singură? Prin această degenerare mă refer la viciile din ce în ce mai înmulțite, la distrugerea valorilor familial clasice, la persistența prejudecăților nefondate dar ușurința cu care sunt date uitării lecțiile de viață, geniile lumii sau diferența dintre bine și rău (căci multă lume știe cine e Einstein, unii știu și citate din el, dar nici măcar 1% din aceștia nu au citit vreodată o carte scrisă de el), la încercările neobosite de a crea felurite arme (de la armele albe până la bombele cu hidrogen), etc.

În concluzie, îl pot critic ape dumnezeu doar în măsura în care aș fi un creștin convins de tot ceea ce spune biblia, căci ea spune și bune și rele. Credibilitatea și maturitatea în gândire a zeului este chestionabilă doar în măsura în care cred ca el este conștient de ceea ce se întâmplă cu rasa umană și nu face nimic spre a ne atrage atenția –din nou- că viața este scurtă și că poate fi scurtată și mai drastic.