Proză
Dumnezeu și femeia
4 min lectură·
Mediu
Dumnezeu și femeia par să înțeleagă prin “iubire” același lucru: o dăruire veșnică și necondiționată, fără așteptările vreunei recompense. Lăcomia lui dumnezeu a mers mai departe în caracterul femeii, motiv pentru care Eva a fost “aleasă” să fie prima care a greșit: acesta să fie un semnal de alarmă. Oare mitul mamei virgine (fecioara Maria) este o încercare a salvării femeii de la rușine și păcat? Dacă sexul în scopul procreerii nu este un păcat, atunci de ce Maria a trebuit să rămână virgină –este atât de rușinos să faci un copil?
Dumnezeu și femeia nu se pot justifica pe sine și nu pot justifica nici acțiunile lor, motiv pentru care se recurge la “Crede și nu cerceta”- femeile se simt atât de ofensate și lovite în integritate atunci când li se spune că nu prezintă încredere sau când li se cere o dovadă concretă a discursurilor interminabile pe care le formulează. Poate de aceea femeile sunt mai apropiate de dumnezeu și mult mai credincioase decât bărbații, pentru că văd asemănarea de caracter între ele și „ființa supremă”: prefacere continuă și cerințe deviante –asta este ca prietenia dintre două femei!
Se spune că mersul la biserică este pentru femeile care nu mai au nimic frumos în viață. Bunul meu prieten de suflet și de pahar, Victor, atunci când l-am întrebat de ce femeile sunt mai atașate de religie decât bărbații, mi-a răspuns că “femeile au mai multă nevoie de siguranță decât bărbații”. Să fie acesta mitul sexului slab, sau alternativa pe care o prefer conform căreia femeia este ântr-adevăr mult mai expusă anumitor pericole deoarece lipsa rațiunii o împinge către naivitate și impulsivitate?
Dumnezeu și femeia nu cunosc răbdarea, obiectivitatea sau corectitudinea. Nici unul, nici altul, nu vor să deschidă ochii spre a privi în sufletul celui de alături măcar un minut: sunt multe devăzut, dar se recurge la catalogare și la metoda manipulării maselor. Totul este un amalgam de indivizi și trăsături: dumnezeu este ocupat, cum am spus cu altă ocazie, cu judecarea și repartizarea celor ce mor, iar femeia este ocupată cu construirea unei măști sau chiar nu se ocupă cu nimic. “Zeul” nu pare să observe natura lacomă și violentă a omului – omul este cea mai sălbatică și needucată ființă dintre câte există-, natură care stă în antiteză cu cerințele doctrinei creștine (dumnezeu a creat un animal de nestăpânit și apoi a formulat reguli pentru a-l intimida și controla?) și care niciodată nu va permite omului să se transforme în “sfânt”. Femeia nu pare să dea vreo importanță naturii energice și libertine a bărbatului, care este antipodul conceptului de căsnicie, sau fidelitate pe viață.
Dumnezeu și femeia nu pot avea naturalețe, vreun simț al răbdării sau al datoriei. Ce face dumnezeu pentru omenire, sau ce a făcut vreodată –ceva concret? O să mi se răspundă: “În mod sigur a făcut lumea, un loc în care să trăim, un loc care ne oferă toate cele necesare”. Aș putea să contrazic și acest argument, și oricare altul atât de ușor, pentru că eu sunt un fel de Toma necredinciosul: dacă nu văd nu cred, și în plus, având în vedere câte din povestirile din biblie sunt false sau imposibile, tind să cred că la fel este și cea referitoare la facerea lumii. Creștinismul, a cărui integritate și credibilitate le-am pus de mult la îndoială, atât de fragil și rânced, îmi dă motive să pun la îndoială și credibilitatea zeului –mai mult sau mai puțin comparativ cu doctrina lui. Dumnezeu cere totul și promite o răscumpărare în viața de apoi, fără să ia în calcul momentele și bucuriile pe care omul le ratează în această viață. Femeia cere totul și nu acceptă un refuz, fără să înțeleagă de ce unele lucruri nu pot fi răscumpărate sau înlocuite –ea nu are simțul valorii bine definit. Să reflecteze asupra devizei “Să nu ceri ceva ce tu nu poți oferi la rândul tău” –un principiu al corectitudinii, referitor la bunul mers al relațiilor interumane de orice fel, și să își amintească mereu că dragostea nu ține de foame (așa cum nici “credința” nu ține de foame, ba chiar a și ucis oameni în nenumărate rânduri). Femeia nu are acea precauție, acea formă de corectitudine curată față de semenii săi, despre care vorbea Heidegger: “a nu explica la repezeală obiectele prin noțiuni neverificate, ci a reflecta cu grijă asupra lor”. Ea privește pe unele ființe ca pe bunuri consumabile, pe altele ca pe niște zerouri (iată singura clasificare pe care o cunoaște femeia), așa cum și lui dumnezeu îi este atât de ușor să judece și să arunce morala în mâinile periculoase ale omului pentru a se judeca și el pe sine însuși, să fabuleze asupra lucrurilor cu adevărat importante și să le demistifice pe cele care nu merită fabulate.
023.003
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Ionelia Tugui
- Tip
- Proză
- Cuvinte
- 797
- Citire
- 4 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Ionelia Tugui. “Dumnezeu și femeia.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ionelia-tugui/proza/1765224/dumnezeu-si-femeiaComentarii (2)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
EFEFEmin Filip✓Ideea de a compara femeia cu Dumnezeu din perspectiva așteptărilor celor două entități mi se pare interesantă. Textul este ușor de urmărit și apreciez mai ales logica succesiunii de idei. Tema este complicată și necesită o redactare atentă. Pe de altă parte, comparația pare forțată în anumite momente. Cred că ar merita discutată mai mult (într-un articol separat) ideea că Dumnezeu nu trebuie musai confundat cu religia și mai ales cu dogma creștină, care au fost create de om.
0
ITTema este într-adevăr complicată dacă nu chiar făcută intenționat și mai complicată de către mine. Nu insinuez că dumnezeu și femeia sunt identici, abia dacă sunt asemănători din două perspective minore, dar aceste perspective merită punctuate după părerea mea. Nu fac greșeala de a confunda doctrina cu zeul supreme. Felul de dumnezeu în care cred eu este peste comprehensibilitatea noastră, a oamenilor din ziua de azi, și nu sunt de acord cu poveștile în care dumnezeu comunică prin mesageri cu pământenii și își sacrifică unicul fiu într-un cadru umilitor: la ce a servit acest sacrificiu, lumea este din ce în ce mai neconformată cu dogmele religioase clasice și păcatul se diversifică cu trecerea timpului, pentru că așa dictează forța haosului din univers. Am luat în considerare teorema biblică conform căreia dumnezeu este atotștiutor și atotputernic, și iată câteva discrepanțe care se generează pornind de la această premiză:
-știind că omul este o bestie instinctual care cu greu poate fi domolită și educată, atunci de ce dumnezeu a creat o doctrină atât de strict? Trebuie ca dumnezeu să fi știut că vor exista păcătoși, cel mai grav semn de alarmă în acest sens au fost Adam și Eva, dacă luăm ca adevărată și povestea despre ei. Încă un aspect legat de Adam și Eva este acela că ei fiind singurii oameni, ei și copiii lor, este cel puțin logic că omenirea s-a nîscut dintr-o familie incestuoasă. Personal asta mă deranjează prea puțin, ceea ce mă intrigă este faptul că pe acele vremuri incestul nu era un păcat (așa mi-a spus un preot destul de binevoitor față de întrebările mele supărătoare). De unde această schimbare totală în legile morale? Când și cine a decis ulterior familiei lui Adam că incestul a devenit brusc un păcat? Și mai ales, de ce nu se mai pot face aceste rîsturnări ale morale, spre a schimba și spre a ajuta omenirea să scape de alte prejudecăți de natură creștină?
-știința a demonstrat că omenirea nu a început cu Adam și Eva, acest lucru ar fi lăsat omenirea de azi într-un grad supărător de involuție, și poate noi nu am fi avut premisele cognitive și temporale necesare pentru a ne pune întrebări precum cele de mai sus. De ce dumnezeul din biblie declară că el a alcătuit lumea? Pesemne există un alt dumnezeu al științei, cel care a făcut posibilă marea explozie de la care au început să se formeze galaxiile și formele de viață acum 15 bilioane de ani. Ar fi un lucru periculos ca omenirea să știe și să creadă cu adevărat că ne-am născut din Big Bang, și nu din Adam și Eva?
-luând în considerare din nou premiza că dumnezeu este omniscient și omnipresent, să ne întrebăm, în asentimentul visării la o viață mai bună, de ce zeul nu găsește metode imediate de a “struni” și de a regenera morala omenirii? Este el mulțumit cu degenerarea aceasta care va aduce omenirea în punctual unde se va extermina singură? Prin această degenerare mă refer la viciile din ce în ce mai înmulțite, la distrugerea valorilor familial clasice, la persistența prejudecăților nefondate dar ușurința cu care sunt date uitării lecțiile de viață, geniile lumii sau diferența dintre bine și rău (căci multă lume știe cine e Einstein, unii știu și citate din el, dar nici măcar 1% din aceștia nu au citit vreodată o carte scrisă de el), la încercările neobosite de a crea felurite arme (de la armele albe până la bombele cu hidrogen), etc.
În concluzie, îl pot critic ape dumnezeu doar în măsura în care aș fi un creștin convins de tot ceea ce spune biblia, căci ea spune și bune și rele. Credibilitatea și maturitatea în gândire a zeului este chestionabilă doar în măsura în care cred ca el este conștient de ceea ce se întâmplă cu rasa umană și nu face nimic spre a ne atrage atenția –din nou- că viața este scurtă și că poate fi scurtată și mai drastic.
-știind că omul este o bestie instinctual care cu greu poate fi domolită și educată, atunci de ce dumnezeu a creat o doctrină atât de strict? Trebuie ca dumnezeu să fi știut că vor exista păcătoși, cel mai grav semn de alarmă în acest sens au fost Adam și Eva, dacă luăm ca adevărată și povestea despre ei. Încă un aspect legat de Adam și Eva este acela că ei fiind singurii oameni, ei și copiii lor, este cel puțin logic că omenirea s-a nîscut dintr-o familie incestuoasă. Personal asta mă deranjează prea puțin, ceea ce mă intrigă este faptul că pe acele vremuri incestul nu era un păcat (așa mi-a spus un preot destul de binevoitor față de întrebările mele supărătoare). De unde această schimbare totală în legile morale? Când și cine a decis ulterior familiei lui Adam că incestul a devenit brusc un păcat? Și mai ales, de ce nu se mai pot face aceste rîsturnări ale morale, spre a schimba și spre a ajuta omenirea să scape de alte prejudecăți de natură creștină?
-știința a demonstrat că omenirea nu a început cu Adam și Eva, acest lucru ar fi lăsat omenirea de azi într-un grad supărător de involuție, și poate noi nu am fi avut premisele cognitive și temporale necesare pentru a ne pune întrebări precum cele de mai sus. De ce dumnezeul din biblie declară că el a alcătuit lumea? Pesemne există un alt dumnezeu al științei, cel care a făcut posibilă marea explozie de la care au început să se formeze galaxiile și formele de viață acum 15 bilioane de ani. Ar fi un lucru periculos ca omenirea să știe și să creadă cu adevărat că ne-am născut din Big Bang, și nu din Adam și Eva?
-luând în considerare din nou premiza că dumnezeu este omniscient și omnipresent, să ne întrebăm, în asentimentul visării la o viață mai bună, de ce zeul nu găsește metode imediate de a “struni” și de a regenera morala omenirii? Este el mulțumit cu degenerarea aceasta care va aduce omenirea în punctual unde se va extermina singură? Prin această degenerare mă refer la viciile din ce în ce mai înmulțite, la distrugerea valorilor familial clasice, la persistența prejudecăților nefondate dar ușurința cu care sunt date uitării lecțiile de viață, geniile lumii sau diferența dintre bine și rău (căci multă lume știe cine e Einstein, unii știu și citate din el, dar nici măcar 1% din aceștia nu au citit vreodată o carte scrisă de el), la încercările neobosite de a crea felurite arme (de la armele albe până la bombele cu hidrogen), etc.
În concluzie, îl pot critic ape dumnezeu doar în măsura în care aș fi un creștin convins de tot ceea ce spune biblia, căci ea spune și bune și rele. Credibilitatea și maturitatea în gândire a zeului este chestionabilă doar în măsura în care cred ca el este conștient de ceea ce se întâmplă cu rasa umană și nu face nimic spre a ne atrage atenția –din nou- că viața este scurtă și că poate fi scurtată și mai drastic.
0