Egalitatea între sexe.Despre sensibilitatea vaginală.

Egalitatea între sexe este imposibilă datorită considerentelor genetice și datorită puterii cu care s-au înrădăcinat anumite idei preconcepute legate de această diferențiere. O egalitate între bărbat și femeie ar dărâma foarte multe mituri și valori familiale, și o răsturnare atât de gravă va fi greu de suportat. Mai am onoarea (sau oroarea) de a vedea din când în când câte o femeie-bărbat: ușor de recunoscut după gradul de disponibilitate ridicat, “volatilitate” și un simț al umorului de bazar, îi place compania bărbaților și adoră să îi vadă manifestându-se și să îi imite într-o modalitate dulceagă (dar în sinea ei nu încetează să îi considere niște “pigmei nesăbuiți” de la care nu poate învăța decât să fie violentă sau vulgară), sau câte un bărbat-fetiță: “timidul” singurel, în realitate un obsedat sexual cu ușile închise, un irațional care crede și la 25 de ani că dacă pupi buba trece, care declară că refuză să se însoare pentru că lui nu îi trebuie o femeie (dar de fapt el nu a atins nici măcar nivelul afectiv și cognitiv al unui licean): și asta mă face să cred că nu există cale de mijloc între sexe. De nenumărate ori, în accese de naivitate sau delir creator mi-am zis mie însămi: “Ce bine era dacă eram băiat! Totul ar fi fost altfel, și m-aș fi îndemnat să devin un bărbat sublim și superior!”. Prejudecățile adăugate imaginii femeilor încă mă urmăresc, și nu le pot cere celor care mă privesc să se dezbare de ele pentru că și mie mi-a fost greu să le înlătur, și în plus, vorba aceea: “De unde nu e, nici dumnezeu nu cere”. De ce să le cer ceva ce nu îmi pot oferi? Într-adevăr educația rigidă, sexistă și umilă primită în familie este un lucru de care scapi foarte greu, în mare parte pentru că a participat la alcătuirea ta ca individ. Și aici tot răul spre bine, doar dacă știm a învăța din el: sunt sigură că fără constrângerile și valorile “morale” impuse de familie, nu aș fi ajuns să îmi doresc eliberarea. Și ca să trag concluzia atât de necesară acestui paragraf: egalitatea (ca valoare cultivată în familie și în societate) nu are nimic de-a face cu eliberarea, pentru că eliberarea este rafinarea repetată a particularităților fiecăruia în parte, prin mijloace proprii, și nu prin raportarea la alt individ sau la un grup. Adevărata eliberare este posibilă doar la nivel individual, și nu la scări mai mari: într-un grup sau sistem organizat nu poți fi liber pentru că, aparținând de el, ai periculos de multe în comun cu el în ansamblu și cu restul elementelor care îl compun și dacă totuși nu ai nimic în comun cu grupul, vei avea în curând prin interacțiunile repetate cu membrii acestuia. Luând în calcul rata de răspândire a specimenului credincios incult (cocalarul clasic) în România, ținând cont și de prejudecățile rămase încă vii din era comunistă, putem să bănuim de ce societatea noastră nu proliferează la nivelul așteptat: și anume la nivel intelectual, la nivel de cultură și libertate adevărată a gândirii. Spunem că Securitatea a distrus oamenii adevărați de geniu pe care i-a întâlnit: câți mari scriitori și gânditori nu au făcut pușcărie politică, distrugându-și șansele la o viață normală pe vecie? (în acest scop recomand cartea sau filmul „Cel mai iubit dintre pământeni”, seria de cărți a lui Paul Goma sau Alexandru Mihalcea). Lecturarea atentă a cărților scrise de deținuții politici după eliberare este o doză de realitate necesară, genul de lectură pe care aș declara-o obligatorie pentru clasele 5-8: să ne ferim copii de greșelile noastre din trecut și să le arătăm că libertatea este cel mai de preț atuu al ființei umane. Mai deunăzi am oferit unui cerșetor care doarme în scara blocului volumul „Din calidor” al lui Paul Goma. Sinceră să fiu nu știu cum am renunțat la el (mi-am ciuntit astfel colecția completă a autorului), dar am insistat să îi ofer acelui suflet rătăcit un sprijin intelectual necesar în situația lui. Nu știam ce să îi dau să citească... m-am gândit că ceva vesel l-ar întrista enorm și că are nevoie de o lecție de viață pentru că aparent până acum nu s-a descurcat foarte bine. Când i-am dat cartea am ținut neapărat să îi repet că libertatea este cel mai de preț lucru pe această lume, și nu supraviețuirea sau agonisirile. De atunci evită să mă salute deși înainte îmi spunea „sărut mâna” și dacă mă vedea de 10 ori pe zi... Referitor la libertate, vreau să reamintesc perioada comunistă în care era interzis să citești aia sau cealaltă. Multora dintre noi George Călinescu ni se pare a fi un scriitor clasic, formal, fără aspecte controversate, dar romanul său „Scrinul negru” a fost interzis pentru multă vreme în Romănia de către sistemul comunist... era suficientă ofensă la adresa statului să îl ai în casă sau să spună cineva că l-ai citit, nu mai spun să îl fi citit cu adevărat, nu că cineva ar fi putut demonstra că l-ai citit sau că Securitatea ar fi avut nevoie de dovezi. Privat de libertate, omul încearcă mereu să și-o procure prin metode complementare: acesta este motivul pentru care se făcea pe acea vreme pușcărie politică, și acum că nu ne mai spune nimeni ce să citim și ce nu, noi alegem să nu mai citim deloc! Libertatea este pentru noi o himeră, și asta pentru că nu ne permitem unii altora să o dobândim. Cu o floare nu se face primăvară –este adevărat- dar o floare face semințe care peste an vor da naștere altor flori și tot așa. Ne e frică să fim primii care se ridică pentru că avem ceva real de spus, gândindu-ne că poate suntem primii și ultimii: dar dacă nimeni nu face primul pas, atunci să nu avem pretenția rușinoasă ca lucrurile să se schimbe de la sine. Vis a vis de acest subiect îl admir sincer pe Horia Roman Patapievici, despre care cred că este mult prea gentil pentru această epocă și mult prea dedicat unui subiect teoretic nerezolvabil (deși nu este singurul), dar eforturile sale literare și cognitive merită evaluate cu atenție. Să ne ferim de volume care se bazează pe ideea „prin câte am trecut eu ca să ajung în televiziune” de Mihaela Rădulescu (vocabularul și modul de a face deduceri logice pe care le vedem la televizor la doamna Rădulescu mă fac să mă îndoiesc că ea a scris acea carte, deși asta nu înseamnă că volumul ar fi bun), sau iritanta colecție de nuvele despre shopping a lui Sophie Kinsella, în care nu am reușit să găsesc nici un element atractiv sau educativ oricât de mult m-am străduit. Am dat exemplu aceste două femele ilustre deoarece ele sunt în topul vânzărilor în ultimele două luni la cele mai bune edituri din București. Ca o ironie îndreptată spre mine dar și ca o dovadă în plus că nu mă pot integra în paradigma socio-culturală actuală, am trimis la unele edituri faimoase (nu cred că a venit vremea să fiu acidă precum marele Nietzsche și să dau nume) un mesaj cum că aș vrea să public o carte care discută despre ce vedeți mai sus. Mi s-a răspuns că acest subiect nu se încadrează în ... nici nu mai știu ce a binevoit doamna director de departament să îmi ofere ca scuză, dar este de admirat spiritul profesional, delicatețea exprimării și perseverența în urmărirea țelurilor financiare ale dânsei. Intenționat, în acea cronică despre carte era inclus un fragment considerabil de lung referitor la ce părere am eu despre femei. Mă bucur că astfel i-am făcut doamnei director ziua „mai frumoasă”, dar mai ales mie! Pentru că eram convinsă că nici o editură atât de comercială nu avea să mă accepte. Să lăsam lucrurile așa cum sunt ele. Bună parte a acestui volum este dedicată femeilor, dar nu în sensul clasic: am abordat femeia ca pe un „frumos uneori util”, o imagine justă pentru ultimii 10 ani pe care femeia și-o generează singură prin modul de prezentare în societate și prin acțiunile sale. Am lăsat să vorbească de la sine faptele majorității femeilor din ziua de azi (fără să uit că majoritatea dintre acestea sunt de fapt fetițe dacă luăm în calcul gradul de maturitate, responsabilitate și credibilitate) și le-am pus în ordine spre a ajunge la o concluzie incontestabilă despre care sunt sigură că va fi contestată de către femei, lucru care va dovedi teoria mea despre ele și despre instincul lor de a se apăra fără a argumenta ceea ce verbalizează sau fără a avea un mijloc real de apărare înafară de discursurile clasice de care suntem sătui ca de mere pădurețe. Personal cel mai mult detest femeia care cheltuie banii concubinului ei (în cazul în care nu l-a îndoctrinat suficient încât să o ia de nevastă) pentru a merge la saloane, pentru a se face „frumoasă” (ați fi uimiți ce minuni face machiajul), cu scopul final de a merge în club pentru a-și face „prieteni noi”: și anume pentru a avea un „fraier de serviciu” –rezerva ei de bărbat desigur într-o variantă mult mai tânără și virilă dar de obicei cu mai puțini bani. Fidelitatea într-adevăr nu este în natura umană, având în vedere și numărul crescând al tentațiilor care merg pe stradă semi-acoperite cu materiale semi-transparente, însă este o diferență mare de la infidelitate ocazională la batjocură sau exploatare pe termen lung. Am auzit recent la o femeie că englezescul „magazine” se traduce prin românescul „magazie”, deși „doamna” era genul care cumpără toate tabloidele posibile pentru femei de la Cosmopolitan la Tabu și Ciao! Alt aspect deranjant pe care îl denunț la ambele sexe dar mai ales la femei este gelozia nejustificată, sau dacă e justificată - gelozia ca mod de viață, principiu după care femeile sortează tot felul de trucuri menite „să pună bărbatul cu botul pe labe” sau „să îl aducă înapoi” la ele atunci când ele nu mai fac față concurenței. Sunt atâția câini pe stradă fără un adăpost și hrană care ar pune bucuroși botul pe labe pentru o porție de mămăligă caldă pe zi, de ce să îndeplinească bărbatul acest ritual înjositor! Poate doamnele nu au observat că batjocorirea unui bărbat îi declanșează acel buton al orgoliului violent și de multe ori rezultatul este mov sau înlăcrimat. Vaginul are o importanță uriașă în construcția femeii și nu mă refer doar la rolul lui anatomic, ci la construirea caracterului purtătoarei în funcție de această “fractură în anatomie”. Sensibilitatea vaginală este un lucru propagat la nivelul întregii conduite și mentalități: tot ceea ce face femeia seamănă cu preludiul unui act sexual. În toate socializările cu bărbații, ea imprimă necesitatea acelei “încălziri”, acelor tatonări interminabile fără de care nu ajungi la ea –nici la propriu, nici la figurat- și nu vei întrezări nicicând vreo scurtătură chiar dacă fusta e tare scurtă. Cunoscătorii știu că aceste exemplare sunt cele mai naive, cele mai instabile: cedează greu dar o vor face sigur! O serie de manifestări greu de explicat datorită lipsei de raționament și rezultat reduc personalitatea majorității femeilor la stadiul personalității unui vagin (dacă ar exista vreodată așa ceva!). În privința selectivității femeia are cele mai dubioase criterii, și dacă ar fi să luăm în considerare definiția termenului de “criteriu”, atunci am zice că femeia nu are deloc criterii. Le putem spune mai corect “motive adaptabile”, căci ea știe a se adapta foarte bine –și iată și rezultatul în femeia clasică a secolului 20. Ea nu alege pentru că nu are criterii sănătoase în acest scop, de fapt se joacă pentru că are privilegiul de a filtra după bunul plac și de a lua în serios foarte puțin din ceea ce i se oferă, ca și cum ar vrea să transforme totul într-o mascaradă interminabilă: ea este copilul veșnic nemulțumit care, cu ajutorul dulceții și a multiplelor personalități ar vrea să fie luat în considerare ca fiind un adult. Circulă zicala următoare: “Gunoiul unei femei este comoara alteia”; să fie corpul femeiesc cel mai înșelător înveliș pentru un suflet necrofag... necrofil? Aș putea să folosesc această zicală spre a evidenția cât de diferiți sunt oamenii, prin sentimente, nevoi, criterii și alegeri, motiv pentru care unii apreciază ce alții detestă. Dar voi proceda într-un mod mai neobișnuit și malițios (căci doar o femeie știe a critica femeile cu adevărat), declarând că acest circuit al gunoaielor este o pură reciclare. Femeile au atât de multe lucruri în comun unele cu altele, încât apar să contrazică teoria unicității individuale. Spre a lămuri problema cu ușurință specific că de cele mai multe ori imboldul femeii este sentimentul, iar imboldul bărbatului este nevoia (poate un motiv sănătos pentru care majoritatea bărbaților adorm imediat după sex, și iată aici o metodă de a adormi un mascul la fel de sigură ca metoda prin care mama își alăptează bebelușul pentru a-l adormi cât mai lin). Unele femei au atât de multe doleanțe (le mai putem numi pur și simplu “mofturi”) din ce în ce mai diversificate și complexe spre groaza celui ce trebuie să le satisfacă, însă orgoliul evită să le numească astfel și ele primesc numele de „nevoi”, în speranța că astfel vor sensibiliza mai mult. Din nu se știe ce pasiune bolnavă, femeia amestecă sau confundă intenționat (?) nevoia cu sentimentul. Bărbatul preferă metoda mai scurtă, a strictului necesar, și cât de ușoară pare situația lor! Câte femei nu se lamentează: “Dacă eram bărbat viața era mai ușoară”, poate pentru că și ele realizează dualitatea și perfidia în care trăiește femeia o viață întreagă –un stil de viață cu gust de murături amestecate cu frișcă. Femeia se joacă de-a iubirea, bărbatul se complace în acest joc în vederea satisfacerii propriilor nevoi: nimic mai simplu. Și totuși femeia nu este stăpână pe situație, deși am insinuat asta oarecum când am spus că “reciclează” bărbați: ea este doar mijlocul prin care ne putem da seama cum se dezvoltă și cum se manifestă un om dominat de „sentimente”, un om care arareori gândește și preferă să urmeze ceea ce el crede că este intuiție, sau acei “fluturași din stomac”. În cele mai multe cazuri femeia este câmpul de luptă uzat și abandonat pe care „sentimentele” au învins rațiunea și orice altă șansă la corectitudine și maturitate, și faptul că este uzată și abandonată se va vedea cu timpul -inevitabil. Asta nu pare să o deranjeze deloc, și mai ales în ultimii 100 de ani asistăm la un fenomen complex dar reductibil la câteva cuvinte: femeia devine un accesoriu delicat, naiv. Ea suportă să i se atribuie adjective care sugerează cel puțin câteva dificultăți de adaptare la mediul contemporan dominat pe bună dreptate de masculi, dacă nu chiar incompetența. Simbioza conceptului de “femeie” cu toate aceste cuvinte de depreciere iar este de bun augur pentru suratele mele, căci astfel ele au de făcut și de îndurat mai puțin decât bărbații din familie sau bărbații în general –o comoditate plăcută. Arhetipul femeii întreținute a ajuns cel mai frumos vis al oricărei femele din ziua de azi, dar toată lumea uită că acest șablon include și prezumpția că femeia este nepricepută, incapabilă, etc, un motiv foarte bun pentru care să nu facă nimic toată viața ei: doar să existe, și nimic altceva. Orice fată de măritat -sau chiar precoce- care dă doi bani pe vorbele mamei și pe accepțiile religiei (care susține că femeia nu este făcută pentru munci grele și că este datoria ei să crească moștenitorii familiei) va dezvolta acest instinct de a-și găsi un băiat “care le are pe toate”, astfel răpindu-și singură orice șansă de a fi utilă pentru orice altceva inafară de procreere. Urmează ca, peste ceva ani, să se mire că este tratată ca o servitoare sau ca o mașină de alăptat copii și nimic mai mult. Căsnicia după modelul actual este o formă inconștientă de a devaloriza ambii participanți dinainte ca ei să fi apucat să își contureze cu adevărat amprenta individuală. Chiar dacă știm că oamenii sunt atât de diferiți între ei, iată că acum am ajuns în punctul în care pot să contrazic acea parte, pentru că există destule exemplare cu care pot argumenta. Iată deci cât de ne-diferiți sunt toți cei care ascultă de învățătura de acasă și de cele spuse la biserică: acestea două sunt cele mai rapide metode de îndobitocire, prin propagarea ideilor preconcepute care dictează că femeia este simbolul frumosului (de ce să nu fie muzica sau pictura simbolul frumosului?) și merită tot respectul din lume (dar ce face fiecare femeie ca să îl merite?) și că bărbatul este o brută mută ce trebuie să muncească până la epuizare (cel puțin el este o brută naturală –și nu una devenită). Invitația lansată tinerilor de “a fi în rândul oamenilor” este una foarte subtil formulată, astfel încât mințile slabe nu reușesc să întrevadă pericolul rânced ascuns sub cuvinte, pericol numit “domesticire forțată”. Trebuie ca fiecare să joace în această horă, astfel încât puținii care stau pe margine să aibă în față cât mai multe exemple vii datorită cărora nu vor să învețe a dansa în acel fel. Nu putem blama doar femeia pentru deprecierea ei cu timpul (doar orice fenomen apărut în societate se face prin acumularea mentalităților peste numeroase generații) - dar o putem blama pentru că se complace. Aici unii ar zice că este meritul ei de a se fi adaptat și de a fi transformat totul în favoarea ei, dar am mai spus că adaptarea nu este o virtute ci capacitatea de a se mușamaliza pe sine spre a elimina diferențele față de restul indivizilor, o distrugere voită a individualității: alegerea de a neglija șansele proprii în favoarea scopurilor turmei. Ceea ce nu văd femeile este că pretinzând toate acele facilități și menajamente acordate în principiu invalizilor care nu se mai pot îngriji pe sine (minciuni frumoase, mic dejun la pat, flori și flatări), ele nu mai pot pretinde apoi respect. Le este destinată mila, exact precum invalizilor: sunt privite cu o apreciere călduroasă, cu intenții bune, dar cu atribuirea unei competențe scăzute. Atunci nu putem blama femeia că a devenit “sexul slab”, dar o putem blama pentru că alege să rămână așa. Cât de mult seamănă femeia cu pisica! Acum scoate ghearele, demonstrând ostentativ ceea ce putem numi “personalitate”, acum toarce și cu gesturi aproape omenești se cuibărește la pieptul vreunui mascul sensibilizat de ani și singurătate. Poate că această asemănare explică și de ce femeile adoră blănurile naturale... pentru a se simți fie împlinite, fie mai „îmbrăcate”. Faptul că femeia este “sexul slab” sau “sexul frumos” face ca nici o relație să nu fie corectă. Femeia nu poate fi corectă. Ea va fi tratată fie ca o menajeră angajată pe viață, fie ca o păpușă fără intelect. Prima se va găsi măritată cu un om în urma căruia va trebui inflexibil să măture firimiturile de pe scaun sau de pe covor ori de câte ori acesta se ridică de la masă. A doua va privi firimiturile nepăsătoare și va proceda la alte lucruri cu o natură cât mai drăgălașă și mai copilărească, spre a se sustrage de la orice acțiune care ar putea dovedi eficiența sau utilitatea ei. Acest tip de femeie va detesta să se simtă plasată pe locul doi în vreun context, dar există și situații cu mult peste puterile ei, când bucuroasă mai coboară o treaptă a podiumului, spre a se feri de vânturile puternice din înălțimi. Femeia are atât de multe lucruri la îndemână! În bucătărie are fizică și chimie (Denis Papin –un bărbat! - a constatat că aburii unei oale pot să ridice capacul în sus astfel că această observație elementară a condus mai târziu la fondarea termodinamicii. De ce nu a făcut o femeie această observație în timp ce gătea?), în familie are sociologie și pedagogie, pe stradă are punerea în practică a strategiilor sale vânătorești, și totuși nu reușește să se perfecționeze în nici unul din aceste domenii –poate doar uneori în ale vânătorii, și ajunge să fie în final vânată pentru că felul ei de a fi nu este întocmit spre perfecțiunea și răbdarea specifică vânătorului. Ea este întruchiparea efortului omenesc nesfârșit de a fi nereușit în profesie: rar vezi o femeie care nu amestecă plăcerea cu afacerile!