Ion Spânu

Odată cu fiecare răsărit de soare, lumea din sat se obișnuise să vadă pe strada mare un moșneag, în hainele lui de dimie, care trecea nepăsător prin fața curților, închizînd cu grijă fiecare

Am început cîndva să visez o călătorie dar sfera mea peste umăr îmi pune hotar, sînt multiplu de sferă și sfera multiplu de zero se face în mai cînd florile pomilor vindecă

mă chem pe mine-n gînd, apoi, negînd, golesc ce pot să fiu cînd sînt absența doar mă știe pe de rost și-n ea îmi caut firea și un rost eu mă deschid în mine, dar mă-nchid în fața celor care

Ai fost zidită-n mine, preacurato, de niște meșteri mari, necunoscuți, tu temelia vieții mi-ai luat-o ca să te chem, să vii, să ma săruți. Te văd de-atunci în fiecare seară trecînd prin mine

Dintr-un sine în alt sine dintr-un eu în ochiul tău și de-acolo pînă-n ceața unei vechi păreri de rău Rob de drum și rob de suflet rob de tot ce nu pot fi dacă-ai fost și nu vei fi pasul tău

E iarnă mi se pare în calendarul meu și săniile grele trec trase de cuvinte tu ești departe încă și-n depărtare-i greu să mai păstrez alături un chip care mă minte Vin urșii mai aproape de sat

În timp ce noi discutăm despre fotbal ca despre o carte frumoasă, în timp ce mîncăm o felie de pîine cu unt, în timp ce fumăm din țigările mele, el strunjește grăbit un chip de icoană.