Ion Scalen

Vai, suflete zdrobit în mici fărâme, Pierdut de ești în cețuri și-n tenebre, Zile și nopți, ca mari migrări de zebre, Lutu-ți împing spre un tărâm cu râme, Că, agățat în putrede

Pirat am fost corăbiei fantomă Pierdut prin iluzorii Caraibe, Rom de Jamaică-n capu-mi să se-mbibe, Că sunt trecut de-acum pe veci în comă. Dă-mi, Doamne-a depărtărilor aromă, Când juzii,

Cred c-am văzut grămada de gunoi Pe care Iov de-un veac se lamenta, Informă lamă-nfiptă între ploi! Duhoarea, ca o pasăre prea grea, În leneșe rotiri peste pământ Plutea, dar Iov închis în

Îmbrățișez ivirile din visul Cu arătări și spaime de coșmar, Iscat din funduri negre de Tartar Și zugrăvesc doar sfinți în Paradisul Cu șubrede zidiri din lut și var, Deoarece oricum voi fi

Mulți te gândesc, te văd puțini În haina ta de mucede atlazuri, De lume ruptă, să nu mai faci nazuri Când jos te trag bastarde rădăcini. Te văd în ochii limpezi, heruvimi Adânci, cu volburi

Ca altă dată îmi vei cere să-ți vorbesc despre nebunia prințului danez și despre plantele agățătoare șiroind extatic spre Lună, dincolo de streașina casei, ca scara lui Iacob. Să-ți spun cât de

Degeaba-n scăfârlia ta pârloagă Tăiate căile cerești, înguste, Nu-ncap pe cei ce vor acum să guste Trup străveziu cu carne fără vlagă Și-atunci cazi în genunchi, umil te roagă La fețele

La curțile de târziu, Când era, măre, să fiu Trecut prin moarte de viu, Încercai să-mi schimb norocul Și să îmi amân sorocul Punând pe zile obrocul. Cum putuși, Ioane, să speri C-o

Străino, rupe-mi amintirea vie, Să-mi regăsesc azi alinare-n moarte, Că fluviul Lethe de-acum ne desparte Un an sau veac sau poate-o veșnicie. Doar zvonuri se aud încă departe, Suflarea zeilor

Degeaba vrei răspunsul să-l amâni, Să răsfoiești în taină vechi hrisoave, Speranțele de chinuri sunt bolnave, Copiii de acum se nasc bătrâni. Tu, slugă rătăcind după stăpâni, Când zile de

De vrei să-mi dăruiești de-acum uitarea Prin fumul dimineții străveziu, Eu am știut și încă tot mai știu Cum șerpuia prin sihle reci cărarea, Cum se pierdea în marele pustiu, Apoi, treptat, a

Mă-închin la chipul tău înscris în varul Cetății fantomatice de lângă Unirea cerului cu piatra-n dungă De orizont, când îmi trăiesc calvarul. Mă rog ca gându-mi istovit s-ajungă Ca să îți sorb

Afară vreau să ies din lutul meu, Mă strânge trupu-acesta ca o coajă, Mă zbat în el ca peștele în mreajă Și înspre tine îmi îndrept mereu Un gând care să-i stea iubirii strajă Și oricărei

Încremenește, clipă trecătoare, Atunci când tu ai devenit potirul, Sfânt Graal iubirii luându-i galeș birul Sărutului înmiresmat, de floare. Pe gura-i proaspătă ca trandafirul Fluturi de miere