Poezie
Corbii de Piatră
versuri la piciorul monastirii Corbii de Piatră
1 min lectură·
Mediu
privesc așezările omenești
de aici, de pe cele mai bătrâne gresii ale ținutului;
oamenii și-au făcut adăposturi pe dealuri;
vin spre a se ruga în poenile înalte, pline de cai.
așa a fost de sute de ani,
iar corbii au ieșit și au intrat în piatră.
strămoșii transpiră luminos în adânc-
o mare de oase al cărei țărm
nu se mai poate distinge sub ierburi, sub podețe.
iar dacă vei călca un mic os,
se va ridica
și va porunci tăcere.
secole au rămas o ceață albăstrie în istorie;
plecăm fără să mai înapoiem nimic timpului,
nici măcar o schiță a pleoapelor,
o grimasă a gurii.
au rămas pietrele, marile stânci, chiliile.
străinii întreabă,
dar nici copiii ulițelor,
nici unii, nici alții
nu mai pot descoperi noimele.
Numele Omului se aude în ținut de foarte de sus.
001703
0