Ion Iancu Vale

De o bucată de timp nu mai are loc în propria-i casă îl sufocă senzația lipsei de spațiu simte mai întâi cum îl busculează cuvintele îl împing spre pereți îl ridică spre plafon, îl lipesc de

Să nu te poți opri la marginea nopții și să te împleticești, prin iarba ei groasă fugărit cu pasărea cu cap de broască să ți se pară cerul refugiat dincolo de puterea sfântă a ochiului să-ți

ea se face sabie când mă întâlnește ca să fie dreaptă întru totul tăiș îi sunt cuvintele și gesturile și privirile pe care le descoperă în fiecare clipă a revederii decapitându-mă cu o

eram erai și te iubeam și mă iubeai erai eram eram erai ca două frunze pe un ram ca două poze sub un geam eram erai erai eram și alergam și

Eu trebuia să pier demult Pe când aveam mai putini ani Iar viața-mi plină de tumult N-o prețuiam nici cât doi bani. Când încă nu știam ce știu Și peste tot eram prea viu Și mai puteam frumos

lacrimează un înger sechestrat sub o stâncă si osteniți, drumeții îngenunchează în fața lui frângând grumazul lung al setei

cu dinții rupți în pâinea uscată a adevărului a mai îmbătrânit cu o durere poetul el nu-și mai mână corabia pe soare nici marea n-o mai trece cu piciorul nici măcar metale rare nu mai

mai matinal decât dimineața i-am spus e timpul pregătește-te duminică a zborurilor mele ea m-a rugat să o ajut îmbrăcat atunci i-am pus cercei licăritori în urechile-i de smalț parfumat să îi

și m-ai rănit plimbându-mi un vis lângă ureche când conduceam regal o herghelie-n streche și m-ai înlănțuit cu un lasou subțire un bici aveai în gând și pinteni în privire te prefăceai

Uită-te pe trupul tău cât a devenit de frumos ți l-am spălat cu gura nu lăsa nici cea mai curată mână să ți-l atingă căci voi muri otrăvit chiar dacă numai în vis ți-l voi mai săruta