„<< mi-aș dori să pot din nou aduna roua de pe iarbă, dimineața devreme, înainte de a deveni atât de matură încât să o fac să dispară…>>”
În tăcere depănăm amintiri,
la o masă întinsă și servită
pentru sufletul tău.
La început - doar schimburi de priviri,
apoi o inimă rănită
confesându-se, ca să scape de rău!
Cu zâmbet pe
dacă azi am mai pierdut
o picătură
din lumina ochilor
în zăpadă,
va deveni mai albă
sau mai gri?
și...
când se va topi
și cursă toată
va fi
în trupul ierbii ce va crește
mâine,
în
te caut
acolo unde nu ești
decât clipa nerostită
de iubire
neîmpărtășită cu mine
decât prea târziu,
într-o lume ce o ating
doar cu genele cufundate într-un vis
ce devine câteodată
coșmarul
nu știu de ce
am început să scriu
cu lacrimi
visele ce le-am avut cu tine
și lacrimi au devenit idealurile mele...
iar sufletul pierdut
era plecat
să le adune...
Fără părinți,
nu mai avem
rădăcinile
prinse adânc
în materia din care venim...
și începem
să facem pași
pe deasupra,
fiindcă ne-am rupt,
și-am devenit
forme de pământ
în umbra
Cum să fac
să descopăr
esența nucleului ce mi s-a dat
la plecarea din lumea
în care
presupun că mă voi întoarce cândva?!
Cred că s-a pierdut ceva
prin praful
Se face seară
și simt umbrele că se apropie...
Le văd deja,
pentru că soarele s-a oprit pentr-o secundă
să-mi facă jocul său de umbre
la pervazul ferestrei
și apoi în
S-a amestecat soarele cu luna...
și s-au topit de-atâtea lacrimi curse...
și vor rămâne-așa întotdeauna,
cerneală picurând spre versuri scrise...
Neizbutind lumina să și-o-mpartă
IB