ioana munteanu

Ehei!...De cand am murit, nici nu mai stiu unde-mi este mormantul. Fosnesc pe langa mine umbre de ganduri, imi suna in sange tambalul strident al ultimelor bacanale sfarsite in suier de tren,

asculta-ma..e vantul care bate, ascunde-ma...e ploaia dinspre munte, se cheama capriorii si se zbate o toaca sus, pe crestele carunte. mi-e jale iar si iar ma pierd in strune minciuna s-o

Culege-ma din mine, e vremea cireselor si a stelelor cazatoare... poate ca mainile tale sunt menite sa nasca o alta Galatee din lutul care sunt. Arunca-ma pescarusilor ca prada cand isi

In alb mi s-a imbracat sufletul, in alb, pentru nunta nestiuta de nimeni a omizilor nascute din nebunia copacilor. De ce nu ma arunci? E prea mult alb, alb de salon cu adieri de uitare,