Poezie
urme braille
2 min lectură·
Mediu
străpung totul cu sinele
mintea ce a stat atâta timp presată
când l-ai călcat tu, cu pașii tăi grei, cu prezența ta plină de iluzii
pe mine, pe alveole, pe fiecare bucată de viață,
cât eram de sensibilă la cuvinte, cât mă apăram de măștile
pe care mi le trimiteai uneori
să vin la balurile tale în care toți, în negru, plini de sudoare,
epuizați de ridicol, țipau când mă recunoșteau
că eram intrusul, mereu diferită printre atâtea vedenii.
și ar fi fost simplu să-ți spun că de aici ne întoarcem,
să vedem dacă ceva a mai rămas stabil, dacă ceva mai plutește
sau dacă proiecția se mai simte suficient de reală
să ne păcălim cu reliefuri denaturate
aburii de ceai care urcă până la creier și ne îmbată,
ne îmbată de dimineți, ne aruncă de pe punți,
spre plante, spre pomi înfipți cu vârfurile
crengile în pământ
pentru că tot ce-am putut să aliniem erau norii, erau zorile,
erau clipele care s-au scufundat în aici, aici când
aș fi putut decide să ne uităm în urmă și să nu vedem nimic concret
când nici punțile nu ne conduceau spre ceva, nici razele nu se spărgeau
când atingeau puternic, dulce, înainte
era un gol în care toate se pierdeau, dar nu aduceau nimic în schimb,
o pată neagră în care toți suntem orbi și ne înghesuim în jurul ei
încercând să privim un punct care înflorește.
aici, de aici ne putem întoarce.
001473
0