Ioana Ionescu

S-a-nserat într-o zi ca mai apoi să nu mai plouă niciodată. Și era geamul plâns de la prima ploaie sfârșită. Da. Geamul, singurul geam al micului vapor care dormea dulce pe apa din portul Serai.

Era ploaie și priveam pe fereastră torentul care cădea de pe acoperișul casei mele. Curgea ploaia în șiroaie acoperindu-mi geamul cu deformările apei. Dincolo de apă se vedea ceața dungilor de ploaie

* Se-ntețesc clopotele, mă găsești ascunsă la un colț de stradă, cum clipesc mai rar decât îți spusesem. Se-ndoaie-n metalul galben sunete lungi de clopote bătute. Ne e frig la amandoi,

O lumină entuziastă, însorită izbucnise printre jaluzelele biroului Ofliei. Cu un chip senin, prindea documentele cu agrafe de birou. Terminase aproape, și vroia să ia o pauză vizitându-i pe

Nu puteau să creadă ce-am făcut. Nu puteau să uite ce-am făcut. Atunci am fost alungat de tot. Parcă și eu înăuntrul meu mă alungam. Am plecat năucit, uitasem de mine. Nici nu mai simțeam viață

Când am crescut și terminasem primii ani de școală, eu, cu cel mai bun prieten al meu, colindam câmpuri și dealuri, aveam de dus lupte emoționante cu forțele imaginare. Eram frați de cruce și purtam

Mâna mea de copil Când am crescut și terminasem primii ani de școală, eu, cu cel mai bun prieten al meu, colindam câmpuri și dealuri, aveam de dus lupte emoționante cu forțele imaginare. Eram frați

Leoaică Din des în des mergea în aceleași locuri, și respirația ei era din ce în ce mai rară și mai rece. Un păr atât de rar că nu-l puteai numi decât “firiu” Și-o fața-atât de luminasă și senină că

Departe, licăritul unei vieți pierdute Mă liniștește-n tainicul icoanei, Imaginea une speranțe vrute, Și tot amarul unei lumi profane. Și arde-n întuneric lumânarea, Și fostu-mi vâjâit l-a

Mă țin în brațle tale de iubit, Și-mi pari mai mult infinit, Decât însăși cerul și misterele lui. Nimic nu-mi da, nimic să-mi spui. Erai indigo precum copia

Pe aici nu trece nimeni. E un sat mare cu puține case. Câte un călător obosit se oprește la fântână și bea apă în tăcere. Iarba este uscată iar pe drum e plin de pământ. Cineva sapă o groapă la

Captivanta creaptilă a nebunului miros E nebuna lună crasă Care-nfie altă rasă. Cer de moartă împînzește Micșorata noastră soartă, Carte ruptă, zimți de mare Te strivește să

Cînd pentru ei pămîntul e cerul și cerul pămîntul, pentru noi cerul e pămîntul și pămîntul cerul. Așa trec, așa se duc, așa mor, așa merg. Cînd respiră și admiră acelaș aer, aceleași culori,

Mai e tandrețe în frunză de vară După ce visu-i pe cale să piară, Mai e tandrețe în verdele verii Cu zîmbetul vechi mai înfloresc merii. Mai e o zi și lumea dispare Dar tot mai e dulceață în

Un lup și un copil fug de haos! Stăteau pironiți unul în fața celuilalt.El e mare…ea e mică.Ea e albă…el e gri. Ea e dulce… el e acru. El respiră… ea privește. Amîndoi necontenit caută lumină-n